Cel mai de succes Real Madrid intern. ”La Quinta del Buitre”, legendara generaţie absolventă a academiei ”La Fabrica” | SPECIAL

LaLiga şi-a deschis porţile pentru sezonul 2025-2026. În cei aproape 100 de ani de existenţă a campionatului spaniol, ediţia inaugurală fiind în 1929, cea mai lungă serie de titluri câştigate consecutiv a fost de cinci, doar în două rânduri, ambele la Real Madrid: 1961-1965 şi 1986-1990. Al doilea caz este subiectul de faţă: ”La Quinta del Buitre”.

Real Madrid este cel mai de succes club din istoria campionatului Spaniei, cu 36 de titluri naţionale. Un palmares de invidiat pentru toate celelalte competitoare şi care nu ar fi putut fi realizat fără generaţii excepţionale de jucători.

Una dintre ele este şi ”La Quinta del Buitre”, apărută la mijlocul anilor '80 şi care şi-a dus existenţa între anii 1985 şi 1990. Un cvintet plin de viaţă, cu vigoare, entuziasm, format în inima Realului şi care a schimbat definitiv istoria fotbalului spaniol.

Apariţia generaţiei ”El Buitre”

”La Quinta del Buitre” este acea generaţie fantastică de cinci fotbalişti a lui Real Madrid care s-a format în ”La Fabrica” şi a câştigat cinci titluri la rând în perioada 1986-1990.

Cei cinci ”vulturi” sunt: Manolo Sanchis, Miguel Pardeza, Miguel Gonzalez ”Michel”, Martin Vazquez şi Emiliano Butragueño, poreclit ”Vulturul” - ”El Buitre”, cel mai carismatic şi mai cunoscut dintre ei.

Totul a pornit de la numele unui articol scris de jurnalistul sportiv Julio Cesar Iglesias în El Pais, ”Amancio y la quinta del Buitre”, apărut la data de 14 noiembrie 1983. 

Materialul era despre succesul imens pe care îl avea echipa a doua a lui Real Madrid, Castilla, antrenată de Amancio Amaro, care câştiga Segunda Division în sezonul 1983-1984, singurul astfel de trofeu din vitrina ”secundei”.

Jocul era spectaculos, se marcau multe goluri, iar victoriile veneau una după alta. Vulturii lui Amancio erau încântători. Faima lor era atât de mare încât unele meciuri erau mutate de pe stadionul obişnuit al echipei pe grandiosul ”Santiago Bernabeu” şi adunau în tribune zeci de mii de suporteri.

Castilla nu a putut promova în Primera, pentru că o echipă filială nu poate juca în aceeaşi ligă cu prima sa formaţie. Dar promovarea a venit într-un alt mod.

Cei cinci vulturi

Pentru nucleul celor cinci, care au urcat definitiv în echipa de seniori şi care aveau să formeze coloana vertebrală a acesteia mulţi ani de zile. La fel şi antrenorul Amancio Amaro, care a devenit principalul celor mari.

Primii jucători care au debutat la prima formaţie a lui Real Madrid au fost Manolo Sanchis şi Martin Vazquez, la sfârşitul anului 1983. La câteva săptămâni distanţă, a urmat şi Miguel Pardeza, iar la 5 februarie 1984 i-a venit rândul şi lui Butragueño. Toţi, sub bagheta lui Alfredo Di Stefano.

La momentul câştigării titlului alături de Castilla, aceştia erau deja în angrenajul seniorilor. Ultimul, Michel, a fost promovat imediat după, la începutul sezonului '84-'85.

Manolo Sanchis, născut în 1965, a fost un fundaş central cu o statură nu foarte mare (1,77 metri), dar foarte impunător în teren. Se remarca printr-o poziţionare defensivă aparte, un calm ieşit din comun şi o agresivitate în joc de invidiat. 

Calităţi care l-au făcut unul dintre cei mai mari apărători centrali din generaţia sa şi din istoria lui Real Madrid. Club pentru care a jucat toată cariera, până în 2001, cu un total de peste 700 de meciuri.

El este singurul jucător din generaţia respectivă care a reuşit să câştige şi unicul trofeu lipsă al acesteia: Liga Campionilor/Cupa Campionilor Europeni, chiar de două ori: 1998, 2000.

Miguel Pardeza, născut tot în acelaşi an cu ”Regele” Hagi, a jucat pe postul de al doilea atacant, dar putea să acopere şi ambele benzi ofensive.

El este primul din ”La Quinta del Buitre” care a plecat de la Real Madrid. În 1987, la Zaragoza, transferat definitiv, după ce a fost şi împrumutat în stagiunea 1985-1986.

Miguel Gonzalez ”Michel”, apărut pe lume în '63, a fost mijlocaşul dreapta al echipei. A fost senior la Real timp de 12 ani (1984-1996). Pe final de carieră a mai jucat un sezon în Mexic.

Era extrem de eficient atât la finalizare, cât şi la creaţie, mereu capabil să scoată câte un iepure din joben. Se înţelegea foarte bine cu principalii marcatori, indiferent că erau Butragueño, Hugo Sanchez sau Santillana. 1987 a fost cel mai bun an al său, locul 4 la Balonul de Aur.

Martin Vazquez, de-o seamă cu primii doi, a fost un mijlocaş ofensiv utilizat deseori ca mijlocaş stânga. A avut două perioade la Madrid.

În prima, s-a consacrat ca unul dintre ”vulturi”, dar în 1990, spre nemulţumirea fanilor, a plecat de la Real la Torino, forţat şi de venirea lui Gică Hagi.

S-a întors în 1992 şi a purtat tricoul blanco până în 1995. Un total de 10 sezoane şi 12 trofee alături de madrileni.

Şi nu în ultimul rând, Emilio Butragueño, cel mai de seamă reprezentant al erei ”La Quinta del Buitre”. Născut în 1963, cel supranumit ”El Buitre” a avut un debut fulminant la clubul pe care l-a servit timp 11 ani (12 sezoane).

La 5 februarie 1984, Real Madrid era condusă la pauză cu 0-2 de Cadiz. Pe bancă era agitaţie. Antrenorul Di Stefano îl cheamă pe puştiul Butragueño. Urma să intre în locul veteranului Santillana şi să schimbe total cursul meciului. Două goluri, o pasă decisivă şi un Real învingător cu 3-2.

Dar Madridul în special şi Spania în general câştigau ceva mult mai valoros atunci. Pe unul dintre cei mai buni atacanţi din istoria lor. Butragueño avea să conducă generaţia ”vulturilor” lui Real Madrid şi a ”Furiei Roja”.

Cu un stil de joc clasic pentru un vârf cu o statură scundă, era un pericol permanent în preajma porţii adverse. Cu sau fără mingea la picior, îi făcea pe fundaşi să meargă pe fentă. Avea această calitate fantastică de a-i păcăli.

Ca o consacrare a valorii sale, Emilio Butragueño a ieşit de două ori consecutiv pe locul 3 la Balonul de Aur (1986, 1987). Din ”El Niño”, a devenit ”El Buitre”.

”La Quinta de los Machos”

Dar Real Madridul din a doua jumătate a anilor '80 mai avea ceva pe lângă ”La Quinta del Buitre” - o anume ”La Quinta de los Machos”. Era porecla dată generaţiei alcătuite din cinci jucători cu experienţă ai echipei: spaniolii Francisco Buyo, Rafael Gordillo, Jose Antonio Camacho, Antonio Maceda şi creatorul ei, mexicanul Hugo Sanchez. 

Aceştia erau oamenii care trebuiau să asigure în teren maturitatea şi echilibrul necesare în egală măsură cu elanul şi energia oferite de puştii absolvenţi de ”La Fabrica”. 

”Veteranii” aveau deja vârste de 27-28 de ani când au fost aduşi la Real de la alte echipe, iar Camacho, produs propriu, mergea chiar spre 30 de ani în momentul incipient al perioadei ”La Quinta”.

Cel mai important dintre ei a fost Hugo Sanchez, o adevărată maşină de goluri. Mexicanul a venit în 1985 chiar de la rivala Atletico, unde a fost golgheterul LaLiga fix în sezonul dinaintea transferului. 

A simţit gustul trofeelor Pichichi, i-a plăcut şi a continuat tradiţia şi în tricoul Realului, cu care a mai câştigat încă patru. Golurile sale l-au propulsat în topul celor mai buni marcatori din istoria ”Los Blancos” şi ai campionatului spaniol.

Regi în Spania, decepţii printre celelalte campioane din Europa

Real Madrid avea nevoie de această reconstrucţie la echipă. Clubul era într-o criză profundă de performanţe de ani buni atât pe plan intern, cât şi extern. 

Eşecul din finala CCE din 1981 cu Liverpool încă nu fusese uitat, iar LaLiga nu mai fusese câştigată din 1980, perioadă în care echipele basce dominau categoric competiţia.

Lumea fotbalului uitase grandoarea Realului, dar sosea şi timpul pentru revoluţie. Una care a dus la un progres uriaş. Şi care le-a arătat rivalelor cine sunt ”Los Blancos”.

Aceasta s-a petrecut atunci când la conducerea clubului a venit preşedintele Ramon Mendoza, în 1985, şi a avut succes datorită priceperii sale şi a formării şi dezvoltării generaţiei ”La Quinta del Buitre”.

O epocă în care Real Madrid a triumfat de cinci ori la rând în LaLiga, din 1986 până în 1990. Ceva ce s-a mai realizat o singură dată înainte şi niciodată după.

Succesul intern a fost dublat în mare măsură de cel continental, deoarece madrilenii au câştigat Cupa UEFA în două rânduri, tot consecutiv: în 1986 şi 1987.

Totuşi, există şi un ”red flag” în această perioadă din istoria clubului din capitala Spaniei. Faptul că nu a reuşit să pună mâna şi pe cel mai important trofeu. 

În drumul spre Cupa Campionilor Europeni, Realul celor cinci vulturi a dat greş de fiecare dată, după duble dramatice pierdute cu Bayern Munchen, PSV şi Milanul lui Arrigo Sacchi.

Afla mai multe despre: real madrid, laliga, special, emilio butragueno, la quinta del buitre, amancio amaro, hugo sanchez