Generaţia care ne obligă să nu o ignorăm. Ce aduce în fotbalul românesc calificarea tricolorilor mici la turneul final

În fotbalul românesc se spune că trecutul te face mare, dar că prezentul e tot ceea ce contează. Generaţia de la Under 21 ne face să ne concentrăm însă atenţia spre viitor. Un viitor care pare să sune din ce în ce mai bine.

12.108 oameni au fost martorii calificării obţinute de naţionala de tineret a României pe stadionul Ilie Oană din Ploieşti. La 20 minute trecute de la fluierul de final al centralului Besfort Kasumi, nimeni nu se înghesuie spre porţile de ieşire de pe arena ploieşteană.

De la distanţă, imaginea cu puştii lui Mirel Rădoi sărbătorind pe gazon calificarea obţinută după 20 de ani la un  turneu final, alături de miile de fani care cânta "România, România", se vede şi se simte că un moment istoric. Evident, tentaţia unui anumit fel de a face calcule e puternică şi, în definitiv, ne putem imagina orizontul de aşteptare pe loc. Alianţa victorioasă dintre jucători şi suporteri descrie însă, înainte de toate, cu o oarecare precizie, cel mai bun moment din fotbalul românesc, după mulţi, foarte mulţi ani. Şi confirmă poate cel mai mare câştig pe care l-a adus la nivel intern, naţionala lui Isăilă şi Rădoi.

Fotbalul nostru îşi pierduse capacitatea de a inspira şi de a transmite emoţie. Şi se diluase până aproape de întâlnirea cu anonimitatea în mentalul public colectiv. Marţi seară, la Ploieşti, suporterul român a avut toate motivele să sărbătorească. Şi să redescopere bucuria prin fotbal. Atuurile emoţionale pe care le are această nouă generaţie de fotbalişti sunt evidente fie şi dacă urmăreşti clipurile motivaţionale marca Andrei Radu, ori cele câteva minute transmise după partida cu Liechtenstein la televizor. O mare masă de public cântă şi se bucură alături de noii puşti minune. Împreună pariază pe un viitor care poate deveni un fundal existenţial pentru fotbalul nostru. Şi împreună visează la nopţile albe pe care Generaţia de Aur, generaţia care i-a maturizat şi făcut să plângă de fericire probabil, pe părinţii acestor copii minunaţi, ni le-a oferit la mijlocul anilor 90.

De la Andrei Radu până la George Puşcaş, toţi aceşti copii sunt născuţi după 1995. N-au avut şansa pe care am avut-o cei mai mulţi dintre noi, de a sărbători pe străzi victoriile contra Columbiei sau Argentinei. Şi mă îndoiesc că vreunul dintre ei ştie cine erau la acea vreme Freddy Rincon sau Abel Balbo. Însă pentru o bună parte dintre oamenii care au cântat marţi seară la Ploieşti în tribunele modernului stadion Ilie Oana, orice conversaţie despre fotbalul românesc începe de la înălţimea propriilor valori stabilite undeva în acea perioadă. Valori pierdute în timp şi redescoperite într-o seară de octombrie cald, cu ajutorul unei generaţii insistente, curajoase şi talentate.

Într-o ţară în care nimic nu mai pare fix şi într-un fotbal unde a dispărut parcă treptat emoţia, Ianis, Man, Radu, Puşcaş şi toţi ceilalţi, ne obligă să simţim, şi ne promit că ne vor forţa să nu-i ignorăm. Ei aduc din nou la viaţă acele trăiri pe care credeam, la fel ca fiecare suporter de pe Ilie Oană, că le-am pierdut. Ei şi-au făcut aseară părinţii să plângă din nou de fericire. Bucuraţi-vă, români! Avem viitor în fotbal. Şi sună bine!

articol de Florin Codreanu

Afla mai multe despre: românia under 21