Gimnastica feminină românească, victima unei conduceri fără viziune. FRG şi Nicolae Forminte, explicaţii datorate sportului românesc

Gimnastica feminină românească nu mai este doar în declin. A ajuns simbolul unui sistem incapabil să se reformeze, în care deciziile administrative par să cântărească mai mult decât performanţa, orgoliile mai mult decât competenţa, iar controlul mai mult decât interesul gimnastelor.

Eşecul de la Campionatele Mondiale de la Rotterdam nu este o simplă întâmplare nefericită. Este rezultatul unor decizii care trebuie asumate de conducerea Federaţiei Române de Gimnastică şi de antrenorul coordonator Nicolae Forminte.

Un eşec sportiv care expune falimentul unei strategii

România a mers la Campionatele Mondiale de gimnastică artistică de la Rotterdam cu ambiţia de a confirma că mai contează în elita mondială. S-a întors, însă, fără nicio finalistă şi fără calificarea echipei în fazele decisive ale competiţiei. Mai grav, naţionala feminină a ajuns să fie depăşită de reprezentative care, până nu demult, nu constituiau repere pentru gimnastica românească.

Nu este momentul să căutăm scuze în tinereţea sportivelor, în dificultatea concursului sau în nivelul tot mai ridicat al adversarelor. Aceste realităţi sunt cunoscute tuturor celor care conduc un sport de performanţă. Tocmai de aceea, rolul unei conduceri federale este să anticipeze, să construiască şi să găsească soluţii, nu să constate neputincioasă rezultatele.

Întrebarea esenţială este alta: cine răspunde pentru strategia care a adus gimnastica feminină românească într-un asemenea punct?

Federaţia Română de Gimnastică nu poate invoca la nesfârşit dificultăţile moştenite, lipsa resurselor sau necesitatea unei perioade de reconstrucţie. Reconstrucţia presupune un plan coerent, criterii transparente de selecţie, sprijin pentru sportivele cu potenţial şi capacitatea de a recunoaşte valoarea indiferent de locul în care aceasta se formează.

Când rezultatele lipsesc, iar strategia continuă să fie aplicată fără o reevaluare serioasă, problema nu mai este doar una sportivă. Devine o problemă de management şi de asumare a responsabilităţii.

FRG a confundat centralizarea cu performanţa?

Una dintre cele mai discutabile direcţii ale actualei conduceri a fost susţinerea prioritară a gimnastelor incluse în pregătirea centralizată, sub coordonarea lui Nicolae Forminte, în detrimentul unei abordări care să valorifice toate sportivele capabile să contribuie la rezultatele echipei naţionale.

Rezultatele de la Rotterdam ridică semne de întrebare serioase cu privire la eficienţa acestei strategii.

Gimnastele pregătite descentralizat, inclusiv sportive precum Sabrina Voinea şi celelalte sportive care şi-au demonstrat potenţialul în afara sistemului centralizat, merită evaluate exclusiv prin prisma valorii, a progresului şi a capacităţii lor de a contribui la performanţa României.

În gimnastica de performanţă, criteriul suprem trebuie să fie valoarea sportivei, nu locul în care se antrenează şi nici disponibilitatea acesteia de a se supune unei anumite structuri administrative.

Dacă o gimnastă poate obţine rezultate, dacă demonstrează că are potenţial şi dacă îndeplineşte criteriile sportive necesare, excluderea sau marginalizarea ei din cauza sistemului de pregătire reprezintă o decizie care trebuie justificată transparent.

Federaţia are obligaţia să explice public ce criterii aplică, cum distribuie resursele şi de ce anumite sportive beneficiază de susţinere, în timp ce altele sunt nevoite să se descurce cu posibilităţile limitate ale cluburilor.

Altfel, se creează impresia unui sistem în care apartenenţa la structura preferată de conducere contează mai mult decât performanţa efectivă.

Iar dacă această impresie nu corespunde realităţii, FRG are toate motivele să o infirme prin transparenţă şi rezultate, nu prin tăcere sau justificări administrative.

Camelia Voinea pune o întrebare incomodă: „Suntem cumva pedepsite?”

În acest context trebuie privită şi intervenţia Cameliei Voinea, fosta vicecampioană olimpică de la Seul, din 1988, şi antrenoarea Sabrinei Voinea.

Dincolo de controversele care au însoţit-o în ultima perioadă, întrebarea ridicată de aceasta merită un răspuns instituţional clar: de ce sportivele care se pregătesc în afara lotului centralizat nu beneficiază de acelaşi sprijin, în condiţiile în care pot contribui la viitorul gimnasticii româneşti?

„De ce nu suntem susţinute? Suntem cumva pedepsite? De ce nu au şi ele indemnizaţie?”, întreabă Camelia Voinea.

Sunt întrebări care nu pot fi expediate prin atacuri personale, explicaţii superficiale sau invocarea unor proceduri interne. Ele privesc modul în care sunt distribuite resursele unui sport care se confruntă cu o criză evidentă de rezultate şi care nu îşi permite să irosească niciun talent.

Gimnastica nu se poate construi exclusiv pe baza sacrificiilor financiare ale cluburilor, ale antrenorilor şi ale familiilor. Pregătirea unei sportive de elită presupune costuri importante, echipamente, recuperare, asistenţă medicală, deplasări şi participare constantă la competiţii.

Să pretinzi performanţă fără să asiguri condiţiile necesare înseamnă să transferi responsabilitatea de la instituţia care trebuie să coordoneze sistemul către cei care încearcă să-l ţină în viaţă prin eforturi proprii.

FRG trebuie să explice dacă finanţarea şi susţinerea sportivelor se bazează pe criterii obiective de performanţă sau dacă sistemul actual produce diferenţe de tratament care nu pot fi justificate sportiv.

Nu este vorba despre privilegii acordate unei antrenoare sau unui anumit club. Este vorba despre dreptul gimnastelor de a fi evaluate corect şi despre interesul naţional de a folosi toate resursele umane disponibile.

Nicolae Forminte şi problema unei conduceri fără orizont strategic

Un antrenor coordonator nu este numit pentru a administra un teritoriu personal, pentru a concentra decizia în propriile mâini sau pentru a impune un singur model de pregătire indiferent de rezultate.

Rolul său este să identifice cele mai bune soluţii, să adune specialiştii competenţi, să valorifice experienţa cluburilor şi să construiască o echipă naţională în care fiecare sportivă cu potenţial real să aibă şansa de a demonstra ce poate.

În cazul lui Nicolae Forminte, eşecul de la Rotterdam impune o evaluare serioasă a strategiei de pregătire, a criteriilor de selecţie şi a modului în care sunt integrate gimnastele care se antrenează în afara lotului centralizat.

Refuzul sau reticenţa faţă de formule alternative de pregătire, atunci când acestea ar putea contribui la creşterea performanţei, ridică o problemă fundamentală: se construieşte cea mai bună echipă posibilă pentru România sau se încearcă menţinerea unui model de organizare în care controlul este mai important decât rezultatul?

Această întrebare nu poate primi un răspuns convingător prin invocarea autorităţii funcţiei. Trebuie să primească un răspuns prin rezultate, criterii verificabile şi disponibilitatea de a corecta ceea ce nu funcţionează.

Un coordonator cu adevărat preocupat de viitorul gimnasticii ar trebui să fie primul care caută soluţii alternative, care discută cu antrenorii din ţară şi din străinătate şi care acceptă că performanţa nu aparţine unei singure persoane sau unei singure structuri.

Dacă, în schimb, deciziile sunt luate astfel încât să protejeze în primul rând poziţii, autoritate sau interese instituţionale, sportul devine victima unui sistem închis, incapabil să se adapteze.

Nu putem afirma, în lipsa unor dovezi, că anumite persoane sunt conduse exclusiv de interese personale. Dar putem şi trebuie să cerem transparenţă atunci când deciziile lor par să intre în contradicţie cu interesul sportivelor şi cu obiectivele de performanţă ale României.

Funcţiile din sportul românesc nu sunt proprietăţi personale. Ele implică obligaţii, responsabilităţi şi rezultate pentru care cei aflaţi în poziţii de conducere trebuie să răspundă.

Gimnastele din America: o oportunitate ratată?

Un alt subiect care necesită clarificări este modul în care au fost tratate gimnastele care se pregătesc în Statele Unite, alături de antrenorii lor.

Dacă există sportive cu potenţial care pot contribui la echipa naţională, soluţia firească este evaluarea lor în condiţii clare şi transparente, nu respingerea din start a unei formule de colaborare doar pentru că aceasta presupune împărţirea responsabilităţilor cu alţi specialişti.

Gimnastica românească nu este atât de bogată în talente încât să îşi permită să ignore sportive valoroase. Cu atât mai puţin îşi poate permite să transforme colaborarea dintre antrenori într-o dispută pentru autoritate.

Un antrenor coordonator trebuie să aibă capacitatea de a lucra cu specialişti care au alte metode, alte experienţe şi alte perspective. Aceasta este o condiţie a profesionalismului, nu o concesie personală.

Dacă integrarea gimnastelor din America a fost respinsă sau îngreunată din cauza unor divergenţe privind controlul pregătirii, FRG trebuie să explice de ce asemenea divergenţe nu au putut fi rezolvate în interesul sportivelor.

Echipa naţională nu trebuie construită în jurul orgoliului unui antrenor, ci în jurul potenţialului gimnastelor care pot reprezenta România.

Iar dacă actuala conducere nu reuşeşte să creeze un cadru de colaborare între cluburi, antrenori şi sportive, atunci este legitim să ne întrebăm dacă modelul managerial actual mai serveşte obiectivelor pentru care a fost instituit.

Rotterdam: cine îşi asumă costul eşecului?

România a ieşit din lupta pentru finale încă din calificări. Obiectivele sportive nu au fost atinse, iar rezultatul impune o analiză serioasă a modului în care au fost pregătite şi selectate gimnastele.

În aceste condiţii, menţinerea delegaţiei până la finalul competiţiei trebuie explicată din punct de vedere organizatoric şi financiar.

Nu este suficient să întrebăm cine plăteşte zilele suplimentare de şedere. Întrebarea mai importantă este dacă programul delegaţiei a fost planificat în raport cu obiectivele sportive, dacă toate cheltuielile au fost justificate şi dacă există o evaluare a modului în care au fost folosite resursele publice sau federale.

Orice deplasare internaţională presupune costuri. Acestea pot fi justificate prin pregătire, experienţă competiţională şi obiective de dezvoltare, inclusiv atunci când rezultatele sunt slabe. Dar tocmai de aceea trebuie să existe transparenţă şi o explicaţie clară a deciziilor.

În lipsa acestor explicaţii, întrebările despre eficienţa cheltuielilor sunt inevitabile.

Când performanţa lipseşte, responsabilitatea conducerii nu se încheie odată cu ultima evoluţie din concurs. Dimpotrivă, atunci începe obligaţia de a explica ce nu a funcţionat, ce măsuri vor fi luate şi cum vor fi prevenite repetarea aceloraşi greşeli şi risipirea aceloraşi resurse.

FRG trebuie să răspundă, nu să se ascundă în spatele procedurilor

Ceea ce se întâmplă cu gimnastica feminină românească nu poate fi redus la un rezultat slab la o singură competiţie. Este vorba despre o problemă mai amplă: capacitatea Federaţiei Române de Gimnastică de a construi un sistem competitiv, transparent şi deschis colaborării.

O federaţie responsabilă ar trebui să poată răspunde fără echivoc la câteva întrebări esenţiale:

• Care au fost obiectivele asumate pentru Campionatele Mondiale şi în ce măsură au fost îndeplinite?
• Cum au fost stabilite criteriile de selecţie a gimnastelor?
• Ce criterii obiective stau la baza acordării indemnizaţiilor şi a sprijinului financiar?
• Cum sunt evaluate sportivele care se pregătesc în afara lotului centralizat?
• Ce demersuri au fost făcute pentru integrarea gimnastelor din străinătate?
• Cum este evaluată activitatea antrenorului coordonator şi ce indicatori de performanţă sunt utilizaţi?
• Ce măsuri concrete vor fi luate pentru redresarea gimnasticii feminine?
• Cum sunt justificate cheltuielile delegaţiilor şi ce mecanisme de control financiar există?

Acestea nu sunt întrebări ostile. Sunt întrebări legitime într-un sport care a reprezentat România la cel mai înalt nivel şi care riscă să îşi piardă definitiv poziţia dacă problemele de organizare şi management nu sunt abordate cu seriozitate.

Nu mai este suficient să invocăm tradiţia, medaliile de altădată sau promisiunile unor rezultate viitoare. Prestigiul trecutului nu poate ţine locul unei strategii pentru prezent.

Până la Los Angeles, România are nevoie de o schimbare reală

Obiectivul următor nu poate fi simpla calificare la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. România are nevoie de un sistem care să producă sportive competitive, să identifice talentul oriunde s-ar afla şi să ofere condiţii de pregătire bazate pe competenţă, nu pe apartenenţă la o anumită structură.

Pentru aceasta este nevoie de o schimbare de mentalitate şi, dacă evaluarea obiectivă o impune, de o schimbare de strategie şi de responsabilităţi la nivelul conducerii.

FRG trebuie să demonstreze că poate pune interesul gimnastelor înaintea intereselor instituţionale. Nicolae Forminte trebuie să poată explica eficienţa modelului de pregătire pe care îl coordonează. Iar conducerea federaţiei trebuie să arate că selecţia, finanţarea şi susţinerea sportivelor sunt guvernate de criterii clare şi verificabile.

Dacă aceste condiţii nu pot fi îndeplinite, atunci menţinerea neschimbată a actualei direcţii nu mai poate fi justificată doar prin autoritatea funcţiilor ocupate.

Gimnastica românească nu are nevoie de un sistem în care sportivele trebuie să demonstreze că merită sprijinul conducerii. Are nevoie de o conducere care să demonstreze că merită încrederea sportivelor, a antrenorilor şi a publicului.

Camelia Voinea întreabă dacă sportivele sunt cumva pedepsite. FRG ar trebui să răspundă cu fapte, documente şi criterii transparente, nu prin tăcere sau explicaţii evazive.

Iar după Rotterdam, întrebarea care se impune este mult mai amplă: cât timp îşi mai poate permite gimnastica feminină românească să suporte costul unor decizii care nu produc performanţă şi al unui sistem care riscă să confunde conducerea sportului cu exercitarea controlului asupra lui?

Pentru că, în cele din urmă, nu reputaţia unui antrenor, poziţia unor conducători sau supravieţuirea unui model administrativ ar trebui să conteze. Ar trebui să conteze gimnastele, şansa lor de a performa şi viitorul unui sport care nu mai are timp de pierdut.

Articol de: Răzvan Ionaşcu

Afla mai multe despre: gimnastica, nicolae forminte, frg