Cătălin Cîrjan, Raul Opruţ şi Alex Pop au povestit cum au descoperit fotbalul, de la primele mingi bătute pe stradă sau prin casă până la sacrificiile făcute pentru performanţă. De Ziua Internaţională a Copilului, cei trei jucători de la Dinamo au vorbit despre începuturile care le-au schimbat viaţa.
Pentru mulţi copii, fotbalul începe ca o simplă joacă. O minge lovită în curte, un meci pe stradă până se lasă seara sau câteva obiecte sparte prin casă pot fi primele semne ale unei pasiuni care, peste ani, ajunge să devină meserie. De 1 iunie, trei fotbalişti de la Dinamo, Cătălin Cîrjan, Raul Opruţ şi Alex Pop, au rememorat începuturile lor în fotbal. Poveştile lor sunt diferite, dar au acelaşi fir comun: copilăria trăită cu mingea la picior şi dorinţa de a transforma joaca în performanţă.
Cătălin Cîrjan, căpitanul celor de la Dinamo, a început fotbalul la o vârstă la care alţi copii abia descoperă mersul şi primele jocuri. Avea doar 2 ani când a ajuns la antrenamente, urmându-l pe fratele său mai mare.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
„La 2 ani am început”, a povestit Cătălin Cîrjan. „Fratele meu mergea deja la fotbal. Fratele meu este mai mare cu 5 ani decât mine. Nu aveau cu cine să mă lase acasă. Aşa am început şi eu. Mergeam cu el la antrenamente”, a mai spus fotbalistul dinamovist, conform Sportsnet.ro.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
Legătura cu fotbalul s-a format imediat. „A fost dragoste la prima vedere”, a mărturisit Cîrjan. Faptul că era fratele mai mic l-a ajutat, spune el, să înveţe mai repede din experienţele celui mare. „Da, pot să spun că am fost mai alintat şi a fost un lucru bun pentru mine, pentru că am văzut, să spun aşa, greşelile prin care a trecut fratele meu şi am învăţat multe din astea”, a spus Cătălin Cîrjan.
Deşi era foarte mic, Cîrjan a intrat rapid în fotbalul jucat alături de cei mai mari. La 10 ani a marcat pentru prima dată la seniori, într-un moment pe care îl descrie ca fiind unul dintre cele mai frumoase ale copilăriei sale. „La 10 ani am marcat prima oară. Am jucat la Liga a IV-a, la 10 ani, la FC Juniorul. A fost o bucurie incredibilă. După, a urmat o perioadă foarte bună, toată lumea a scris despre mine. A fost ceva foarte frumos”, a povestit el.
Raul Opruţ s-a antrenat pe străzi, cu copiii, până la 10 ani
Pentru Raul Opruţ, începuturile au avut decorul clasic al copilăriei multor fotbalişti: strada. Acolo s-a format pasiunea care, peste ani, l-a dus în fotbalul profesionist. „A rămas pasiunea din acea perioadă, pentru că până la urmă acea pasiune m-a împins să fiu fotbalist profesionist. Clar, erau alte mijloace atunci, când jucam fotbal pe stradă, altfel de competiţii, să zic aşa, dar cu siguranţă a rămas. Şi chiar şi în ziua de azi o am şi sper să o am până când o să mă las de fotbal”, a spus Raul Opruţ.
În vacanţe, programul era simplu: fotbal de dimineaţă până seara. În timpul şcolii, mingea venea după teme.
„Da, în vacanţă de dimineaţă până seara, pentru că în timpul şcolii mă duceam la şcoală. După care, când ajungeam acasă, îmi făceam temele şi ieşeam pe stradă şi mă jucam cât puteam până când se lăsa seara”, a povestit fotbalistul.
Când era copil, postul nu conta. Importantă era bucuria jocului şi dorinţa de a câştiga. „Când eram mic jucam pe orice post. Până la urmă era doar acea plăcere de a juca fotbal, de a dribla, de a ajuta la poartă. Deci nu aveam un post fix, doar îmi plăcea să joc fotbal şi să fiu cu băieţii pe stradă, să câştig. Până la urmă şi când eram mic de asta jucam”, a mai spus Opruţ.
Drumul spre performanţă a însemnat însă şi sacrificii. La doar 10 ani, Raul Opruţ a plecat la Timişoara, departe de casă, pentru a putea face fotbal organizat. „A fost şi n-a fost greu. A fost greu pentru că plecam departe de mediul meu, să zic aşa, dar în acelaşi timp m-a ajutat pentru că asta voiam să fac şi asta îmi doream. Asta era singurul lucru, să plec ca să pot să fac fotbal de performanţă. Nu puteam să stau acolo pentru că nu era un mediu organizat pentru a mă ajuta să fac fotbal de performanţă”, a explicat el.
Decizia a fost posibilă şi datorită insistenţelor unchiului său, care i-a convins pe părinţi să îl lase să plece. „Sincer, asta nu ştiu, dar ţin minte că au avut nişte discuţii pentru că ei nu voiau să mă lase. El a insistat mult, văzând că mă joc în fiecare zi pe stradă şi văzând această pasiune a mea şi mă bucur că într-un final a reuşit să-i convingă, pentru că dacă pasul ăsta nu era făcut la timp eu nu ştiu dacă mai eram unde sunt astăzi”, a spus Raul Opruţ.
Alex Pop a început fotbalul la 7 ani
Alex Pop are o poveste începută departe de România, în Argentina. S-a întors în ţară împreună cu familia când avea 2 ani, iar amintirile de acolo au rămas mai ales în poveştile părinţilor. „M-am întors împreună cu familia mea în ţară când aveam 2 ani şi nu mai am amintiri din Argentina. Vorbeam cu ai mei şi când vom avea mai mult timp, mi-au promis că o să mă ducă să revăd locurile în care m-am născut, pe unde am stat, unde am crescut, prietenii lor de acolo pentru că ei încă ţin legătura cu câţiva oameni de acolo”, a povestit Alex Pop.
Când a ajuns în România, nu vorbea limba română, ci doar spaniolă. A învăţat repede, odată ce a intrat în colectivitate. „Da, da, când am venit în ţară nu ştiam limba română. Vorbeam ca un copil, dar vorbeam doar spaniolă. Şi am învăţat destul de repede, mi se pare. Ai mei m-au dat la grădiniţă, la bunici, în Huedin, mai devreme decât trebuia. Tocmai de asta, ca să stau într-un colectiv de copii şi să prind limba. Şi cred că în câteva luni vorbeam deja româneşte, poate şi mai repede”, a spus fotbalistul.
Până să ajungă la fotbal, părinţii au încercat mai multe variante pentru a-i consuma energia. Fotbalul a apărut la 7 ani, după ce mingea devenise deja jucăria lui preferată. „Fiind un copil hiperactiv de mic şi având energie prin casă şi jucându-mă, părinţii mei au încercat să mă ducă la diferite sporturi să-mi consum energia şi nu mi-au plăcut nici înotul, nici karatele, nici dansurile până m-au dus la fotbal. Eu mă tot jucam prin casă cu mingi. Erau jucăriile mele preferate când eram mic. Dădeam cu ele în pereţi, am mai şi spart câte un bibelou, câte un ceas. Aşa am ajuns, la şapte ani, la CFR Cluj”, a spus Alex Pop.
Alex Pop şi-a descoperit pasiunea dintr-o întâmplare
Momentul în care a înţeles că fotbalul este mai mult decât o pasiune a venit după o întâmplare de la şcoală. Ca pedeapsă, părinţii au vrut să-i „taie” antrenamentul pentru câteva zile. Reacţia lui a spus totul. „Prin clasa a treia, a patra, pe la 10 ani, am făcut o prostie, o boacănă la şcoală. Şi atunci când am venit acasă, învăţătoarea i-a sunat pe ai mei şi ca pedeapsă, tatăl meu a zis: «Zilele astea nu te mai duci la antrenament». Şi în momentul ăla m-am dus în cameră plângând şi după vreo 10 minute m-am întors şi ştiu că le-am spus: «mamă, tată, vă rog, luaţi-mi telefonul, calculatorul, luaţi-mi orice, dar nu-mi luaţi fotbalul». Exact aşa le-am spus. Şi cred că acela a fost unul dintre primele momente în care poate au realizat şi ei, iar eu, fiind copii, l-am realizat că nu pot fără fotbal”, a povestit Alex Pop.
De 1 Iunie, poveştile celor trei fotbalişti de la Dinamo arată că, înainte de performanţă, contracte şi meciuri cu presiune, a existat aceeaşi bucurie simplă: mingea. Pentru Cătălin Cîrjan, Raul Opruţ şi Alex Pop, copilăria nu a fost doar o etapă frumoasă, ci locul în care a început totul.
Afla mai multe despre: ziua copilului dinamo
