Laurenţiu Reghecampf a revenit oficial la FCSB şi a început deja pregătirile pentru noul său mandat pe banca formaţiei bucureştene. Tehnicianul a fost prezentat oficial după despărţirea de Esperance Tunis şi a făcut rapid cunoştinţă cu jucătorii pe care îi va pregăti în perioada următoare.
Reghecampf nu a pierdut timpul după prezentarea oficială şi a mers direct în vestiar, unde i-a salutat pe fotbalişti şi a avut primele interacţiuni cu noul său grup.
Imaginile surprinse în vestiar au fost analizate în studioul emisiunii „Fotbal Show” de Mihai Stoica şi Basarab Panduru. Cei doi au comentat revenirea antrenorului la FCSB, formaţie pe care Reghecampf a mai pregătit-o în trecut.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Mihai Stoica: (n.r. când intră într-un vestiar ai impresia că lumea îl ascultă) Pentru că a avut rezultate.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
Pentru că echipa pe care a antrenat-o rămâne în istoria fotbalului românesc, până la urmă, pentru că a făcut nişte performanţe deosebite. Să elimini Ajax-ul nu e o performanţă la îndemâna oricui. E una dintre performanţele mari ale fotbalului românesc după Revoluţie. Şi să baţi Chelsea, la fel, e o chestie extraordinară. Gândiţi-vă că am fost foarte aproape să eliminăm Chelsea atunci.
Plus că acum, antrenând Esperance... Esperance este un nume foarte mare în ţările arabe. Foarte mare. Toţi francezii sunt, practic, jumătate africani. Dacă nu, unii sunt africani 100%. Şi vii, totuşi, cu numele ăsta. Era lider în campionatul Tunisiei la Esperance, antrenează Esperance. Absolut că atrage respectul tuturor.
Basarab Panduru: Are ceva pe el. Are stofă de antrenor principal. E antrenor principal. Când apare, e de antrenor principal. Tot ce face, nu ştiu, cum se mişcă, cum e el, totul e de antrenor principal. Aşa mi se pare.
Mihai Stoica: Prima dată când a venit la Steaua, în 2012. Toată lumea privea cu neîncredere, e clar. Avea 37 de ani, antrenase şase luni la Chişinău. Aveam şapte jucători la echipa naţională, la echipa naţională a României, jucători importanţi. Au venit mai târziu în pregătire şi, după primul antrenament, în care a fost ceva înfiorător de greu, ei au vrut să poarte o discuţie, să se plângă de duritatea antrenamentului şi, cumva, eu stăteam puţin în spatele lui, toţi se uitau spre mine, crezând că mă alătur.
Ştiau că eu sunt plastilină în mâna jucătorului, că aşa am fost mai mereu. N-a existat un jucător să-mi ceară ceva şi să spun „nu”, să plec, „lasă-mă şi pe mine trei zile acasă” sau, mă rog, chestii de genul ăsta. Dar eu exact aşa am făcut. „La el uitaţi-vă, nu uitaţi la mine.” E tânăr, el, na, avea 37 de ani, ziceai că are 25 la cum arăta. Şi s-a impus din prima. Plus că a fost atunci o întârziere, a luat banderola. Deci a acţionat exact ce spune Pandi, ca un antrenor principal de la primul descălecat.
