PREMIUM | Au trecut 61 de ani şi 6 februarie 1958 e tot în flăcări. "Toţi cei care am supravieţuit ne-am fi dorit să nu o facem"

British European Airways 609 şi o flacăra uriaşă, cât toată durerea ce a rămas în urmă. Pe 6 februarie 1958, aeronava care transporta echipa Manchester United de la Belgrad spre Manchester s-a prăbuşit la Munchen, după trei tentative de decolare eşuate, nereuşite din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. O privire de ansamblu către tragedia care a ucis o mare echipă.

La Belgrad e destul de frig. "Busby Babes" se încălzesc la adăpostul marii performanţe de a se fi calificat în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, după un retur de foc (3-3) contra Stelei Roşii. Echipa lui Matt Busby a sosit la Belgrad, convinsă că nu poate pierde şi că va câştiga lupta contra sârbilor, prin deplasamentul estetic neasemuit care o însoţea mereu în acea vreme. "Retur de foc" am zis? Ce alăturare neinspirată de termeni!

Belgrad şi ecouri de rock & roll

Pe 6 februarie, la orele prânzului, Belgradul face un ultim favor băieţilor lui Matt Busby. Pe aeroport se aude de undeva dintr-un colţ, printre trenciuri şi costume elegante, pălării discrete şi fumul gros de ţigară, muzica lui Buddy Holly. Ecou de rock & roll pentru fotbaliştii care se pregăteau de o mare finală europeană cu Realul lui Alfredo di Stefano, poate cea mai mare echipa a tuturor timpurilor. O ţintă naturală pentru "Busby Babes", pentru că dacă vrei să scrii istorie, trebuie să-i dobori pe cei mai buni.

Dar, ei puteau s-o facă! Copiii minune ai antrenorului-instituţie Matt Busby, deja rescriau, cu litere de-o şchioapă, fiziologia şi fizionomia fotbalului de standard britanic. Cu câteva zile înainte de duelul de la Belgrad, pustii lui United desfigurasera Arsenal Londra, căreia îi marcaseră 5 goluri. 

O mini maşinărie de fotbal, care gândea fenomenul într-un mod cu totul şi cu totul aparte. "Kick & Run" fusese alungat din start. Băieţii lui Busby iubeau mingea. Şi fotbalul!

Ne întoarcem însă pentru câteva clipe la Belgrad. Cursa BEA 609 e gata de decolare, în timp ce ecourile melodiilor lui Buddy Holly se stinseseră. Matt Busby îi verifică pe fiecare înainte de decolare, un exerciţiu pe care îl face obsesiv, de fiecare dată. Nici el nu ştie exact de ce e atât de meticulos. La un moment dat s-a gândit că o face din superstiţie. În gând însă, îşi confirmă că era vorba de afecţiunea pe care o purta "copiilor săi". Cu lotul intact şi entuziast, Busby se aşează confortabil pe scaun, în timp ce pilotul, James Thain, un înfocat susţinător al echipei, anunţă: "BEA 609 pleacă spre Manchester şi găzduieşte euforia unor băieţi care ne-au făcut astăzi mândri şi probabil mâine, ne vor face campionii Europei". Se aud urale. Exuberanţa excentrică a englezilor e delicioasă. Le prinde bine şi le face bine.

Primul gând de la Munchen: "E frig. Haideţi acasă! Ne aşteaptă ai noştri" 

Suntem totuşi în 1958, iar în acel an, un avion avea nevoie de minim o escală pentru realimentare. Deh, era totuşi o cursa lungă. Prin urmare, până să ajungă la Manchester, avionul care îi conducea pe Busby Babes către casă, aterizează la Munchen. Ninge cu viscol, e frig şi toată lumea e nerăbdătoare să bea o cafea şi să îşi dezmorţească oasele. Mark Jones, fundaşul de care se temeau toţi atacanţii din Premier League se opreşte într-un colţ pentru a-şi aprinde pipă.

El provine dintr-o familie în care putea absorbi cu uşurinţă o teorie sau o ideologie sistematică. Era educat, chiar cultivat, dar extrem de neinteresat de tot ceea ce-l înconjoară. De sub pălăria să elegantă îl vede cu colţul ochiului pe Duncan Edwards (21 de ani) marea minune a fotbalului britanic şi probabil cel mai promiţător fotbalist din Europa la acea vreme. "Dacă o duci acasă când aterizăm, ai 10 pounds de la mine" îi transmite cu umor mezinului. Jones se amuzase tot zborul de flirtul nevinovat al lui Edwards, încurajat de zambetele unei tinere stewardese.

Aeroportul din Munchen nu e la fel de primitor ca cel de la Belgrad. Megafonul nu merge, ceasul pare că a stat, iar frigul e atât de pătrunzător încât nici măcar cafeaua fierbinte nu-şi are rostul. Harry Gregg, portarul lui Man United şi unul dintre liderii echipei, face anunţul: "Suntem gata, haideţi acasă! Ne aşteaptă ai noştri". 

Dar prima decolare eşuează. Ninsoarea cumplită devine cu adevărat o problemă şi cei autorizaţi, caută soluţii rapide. În fine, se face anunţul pentru a doua decolare. Băieţii lui Busby se luptă cu vântul puternic mai ceva decât cu fundaşii lui Arsenal sau Liverpool. Îl driblează cumva şi se urcă, pe rând în avion. Busby îi numără cu privirea, din nou. Observă că Duncan Edwards făcuse schimb de locuri cu translatorul. "Bato a vrut să stea mai în spate, nu se simte bine" se justifică imediat puştiul minune al lui United. De fapt el şi colegii săi voiau să schimbe locurile pentru a juca cărţi. Era unul dintre puţinele lucruri care îi linişteau în acele momente. Protectorul Busby îngână ceva. Nu pare să-i convină.

A două decolare eşuează şi ea. Nu era totuşi ceva atât de neobişnuit pentru acele vremuri şi mai ales pentru acea vreme. O mare greşeală de tipar mental ne împiedică să înţelegem cam cât de frig era în acel moment la Munchen. Şi cam cât de greu făceau faţă trenciurile elegante ale englezilor, adversitatii şi capriciilor vremii.

A treia decolare. Destinaţia, spre infern

"Că să ne încălzim, ne gândeam doar la cât de bine e acasă. Şi cât de bine sună în acel moment, ceea ce noi numea o seară friguroasă în Manchester" îşi amintea Albert Scanlon, fost echipier al acelei echipe. Manchester trebuia să fie destinaţia finală. Un spaţiu larg şi poematic pe care fotbaliştii lui United îl considerau "cel mai frumos din lume". Mai sărac decât Capitala snoabă şi comercială a Angliei, dar văruit în verde de parcuri şi frunzişuri foioase. Un oraş superb, cu străzi lungi şi case mari, aterizate din poala Victoriei, pe la 1870. Către el se îndrepta cursa BEA 609, care acum se pregătea de a treia delocare de la Munchen, după ce primele două fuseseră ratate.

Se face anunţul. E al treilea, iar în avion s-a urcat toată lumea. Edwards s-a mutat în faţă, ca urmare a schimbului de locuri cu translatorul echipei. Primeşte un ultim zâmbet seducător de la stewardesa cu care cochetase încă de la Belgrad. Busby nu apucă să-şi facă numărătoarea obişnuită: decolarea se întâmplă mai repede decât se aştepta.

Afară ninge din ce în ce mai agresiv. Avionul nu se înalţă însă suficient. O flacăra uriaşă îl cuprinde. E haos! În marea de zăpadă albă din jur, flacăra nimicitoare care se vede în depărtare e de fapt BEA 609, zborul care trebuia să îi ducă acasă pe Busby Babes.

Duncan Edwards e inconştient în zăpadă, Eddie Colman la fel. Translatorul deschide uşor ochii şi vede avionul arzând. Undeva în stânga îl zăreşte pe Harry Gregg care aleargă spre avion pentru a scoate o fetiţă din flăcări. Şi reuşeşte!

Dar avionul explodează din nou şi-l aruncă undeva departe. Foarte departe. Dumnezeule, ce tragedie! 22 de oameni mor pe pistă. Primul raport e uluitor: 8 dintre ei sunt jucătorii lui Manchester United. Antrenorul Matt Busby e în comă.

"Mamă! Trebuie să merg acasă! Am meci cu Wolves"

Puştiul minune, Duncan Edwards se trezeşte la spital şi e conştient pentru câteva ore. Părinţii săi, ajunşi la Munchen încearcă să-l liniştească: "Mamă! Trebuie să merg acasă! Am meci cu Wolves sâmbătă şi nu pot să-l ratez. Asta mi-a zis. Era puternic, dar rănile l-au doborât în cele din urmă" îşi amintea cu durere Sarrah Anne. Puternică a fost ea. Gladstone, tatăl lui Edwards n-a avut aceeaşi forţă. După două săptămâni, Duncan Edwards se stinge şi el în spitalul din München. Tatăl sau îşi abandonează serviciul şi se angajează la cimitirul Dudley unde erau îngropaţi ambii săi copii.

În acelaşi spital, Matt Busby pare condamnat şi el, dar cumva supravieţuieşte. Când deschide ochii şi află ce s-a întâmplat, nu reuşeşte decât să-i mai spună soţiei sale: "Mi-au murit copiii!". Nici măcar nu apucase să-i numere că de obicei...Îşi jură că nu vrea să mai audă de fotbal, dar într-un final decide că pentru ei, trebuie să meargă înainte.

Berry şi Blancflower au scăpat cu viaţă, dar află că nu mai pot juca niciodată fotbal. La doi ani de la tragedie sunt evacuaţi din casele lor din Manchester din cauza lipsei banilor. În schimb, Albert Scanlon şi Denis Viollet află că mai pot juca, dar n-o vor mai face niciodată la nivel înalt. Pentru că nu au putut niciodată trece peste acea seară de la Munchen. Scanlon a ajuns paznic de noapte la docurile din Manchester. El s-a izbit de cu totul altceva, iar acest altceva e mai greu de explicat decât fazele reuşite sau ratate ale jocului de fotbal.

Investigaţiile iniţiale au sugerat o eroare de pilotaj. Compania l-a concediat pe James Thain, care n-a mai pilotat niciodată. Şi nu şi-a mai revenit niciodată! Inclusiv guvernul german l-a acţionat în instanţa, dar Thain a fost găsit nevinovat, după un proces foarte lung.

Fotbalul a pierdut în acea seară la Munchen o echipa uriaşă. Umanitatea a pierdut însă şi mai mult. Sensul zilei de 6 februarie 1958 nu poate fi recuperat, deşi reconstrucţia istorică, vechea noastră tentaţie în faţă evenimentelor mari, n-a pierdut nimic din puterea de fascinaţie. Ea poate lumina ungherele obscure ale tragediei, dar nu poate explică tocmai tragedia pe care pretinde că o lămureşte.

Au trecut 60 de ani şi 6 februarie 1958 e tot în flăcări. Sensul istoric al acelei zile arde într-un rug al durerii nemărginite. Muzica lui Buddy Holly de pe aeroportul din Belgrad e acum înlocuită de cântecul fanilor lui United:  "The 'Busby Babes' will live forever"

Tragedia de la Munchen - ce trebuie să ştii

►Tânăra echipă a lui Manchester United devenise campioana Angliei în 1956 şi din nou în 1957. La momentul tragediei erau pe locul 2 în campionat, cu 14 jocuri rămase din acel sezon

► Între cea de-a două decolare eşuată şi a treia tragică, la Munchen ninsoarea a devenit din ce în ce mai agresivă. La acel moment, Duncan Edwards a trimis o telegramă acasă, anunţând că zborul a fost anulat. Ulterior a făcut schimb de locuri cu translator echipei, care a supravieţuit tragediei.

► După primele două decolări eşuate, jucătorii erau deja foarte nervoşi şi se temeau de o tragedie. Duncan Edwards era singurul cu zâmbetul pe buze.

► Unul dintre jurnaliştii care au decedat în această tragedie a fost Frank Swift de la News of the World. Swift jucase fotbal la junior la Manchester City.

► Manchester United a terminat sezonul cu o echipa nouă, sub comandă secundului Jimmy Murphy, pentru că Matt Busby se recupera. Incredibil sau nu, au ajuns în finala Cupei Angliei, dar au pierdut cu Bolton, scor 2-0. În acel meci au jucat şi 4 dintre supravieţuitorii tragediei de la Munchen

► Geoff Bent, Roger Byrne, Eddie Colman, Mark Jones, David Pegg, Tommy Taylor şi Liam "Billy" Whelan sunt jucătorii lui Man United care nu au supravieţuit tragediei. Duncan Edwards a supravieţuit prăbuşirii, însă a decedat 15 zile mai târziu în spital. Pegg, Taylor şi Byrne erau deja internaţionali englezi, în timp ce Whelan era internaţional irlandez

► 3 membrii ai staffului tehnic de la United, 8 jurnalişti, 2 membrii au echipajului şi alţi 2 pasageri nu au supravieţuit tragediei. Mama lui Duncan Edwards, avea să explice peste ani că fiul ei putea fi salvat fără probleme dacă accidentul s-ar fi petrecut în zilele noastre.

► Legendarul Bobby Charlton era şi el în avion. A supravieţuit: "Toţi cei care am supravieţuit ne-am fi dorit să nu o facem. Am simţit că ceva nu e în regulă. Singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să-mi protejez capul. Îmi amintesc doar că în momentul impactului am auzit un zgomot infernal, un contact apocaliptic între metal şi metal. Apoi nu mai ştiu nimic"

articol de Florin Codreanu

Afla mai multe despre: manchester united, tragedie aviatică, munchen