PREMIUM

În mijlocul zilei de 15 aprilie 1989, 96 dintre zecile de mii de suporteri care se îndreptau spre Hillsborough aveau sa fie victimele celei mai mari tragedii din istoria fotbalului european. Celebrul stadion din Sheffield s-a transformat pe loc, dintr-o arenă eleganta, într-un mormânt sinistru.

Liverpool FC e mai mult o poveste magică, decât o capodoperă istorică. Oraşul care a dat lumii legendara trupă "The Beatles" înseamnă mai mult fotbal, decât orice altceva.

Dacă ai avut norocul să păşeşţi pentru câteva ore în acest minunat oraş, vei descoperi printre neguri victoriene şi starea de spirit mucegaindă de ploi, un adevărat ocean de speranţă. Nu e dictată de nimic altceva decât de fotbal.

Şi aici deja nu mai vorbim doar de popularitatea sportului rege, ci de un cult de masă, de dorinţa unei secţiuni enorme a lumii britanice de a face din fotbal tot ce poate fi mai însemnat în viaţă. Pe Anfield Road, mulţimea de fani ai formaţiei locale, trăieşte o formă de timp suspendat. Şi absolut tot ceea ce defineşte viaţa pînă la intrarea fanilor din Liverpool pe stadion dispare sau ia o pauză.

Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.

Betonul marin care desparte marea de oraş e cel mai util şi frecvent întâlnit martor al felului în care oamenii de acolo trăiesc fenomenul, dar şi al muntelui de speranţe pe care se bazează când e vorba de fotbal şi viaţă. El topeşte în aceeaşi pânză generaţii de oameni care nu s-au cunoscut sub stricta supraveghere a zeilor cu aripi de cormoran. La mijlocul anilor '80, Liverpool FC, echipa de fotbal a oraşului, şi-a dat seama că e cumva datoare şi că, pe enorma listă de datorii se află o mare istorie sufletească. Acei fani care meritau şi merită totul au fost binecuvântaţi cu 10 titluri de campioană a Angliei în decurs de 15 ani, plus alte patru Cupe ale Campionilor.

De la Liverpool către Sheffield, via Preston

Gerard Baron a locuit o vreme în Liverpool. Oraşul port a însemnat "acasă" vreme de 6-7 ani şi a rămas aşa pentru tot restul vieţii sale. Dar cum pasiunea fanului pentru FC Liverpool nu se fabrică, nici nu se comandă, "roşul aprins" al "cormoranilor" a rămas în sufletul omului. Fost factor poştal în Liverpool, Baron s-a retras spre vârsta de 60 de ani în Preston.

De la Preston la Sheffield sunt aproximativ 100 de kilometri (60 de mile). Pe 15 aprilie, aceşti 100 de kilometri aveau să fie parcurşi foarte rapid. De-ar fi ştiut, ar fi oprit timpul în loc şi-ar fi transformat kilometrii în ani lumină. Dar, n-a ştiut ... La ora locală 11:00, Gerard s-a urcat în măşină sa, alături de Gerard Junior, fiul său, şi a condus cu entuziasm până spre Sheffield, locul unde avea să se dispute semifinala Cupei Angliei.

Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.

Un mare susţinător al "cormoranilor", Gerard Baron avea o legătură profundă cu clubul din Liverpool. Dincolo de faptul că locuise o vreme în oraş, fratele său, fost fotbalist, evoluase în finala Cupei Angliei din 1950 pentru gruparea de pe Anfield. Climatul perfect pentru o dragoste necondiţionată.

Cu fix trei ceasuri înaintea meciului, Gerard şi fiul sau au ajuns în Sheffield. S-au oprit pentru a mânca ceva, iar fiul său avea să-şi amintească peste ani: "În timp ce mâncam, am fost interpelaţi de un tip ceva mai tânăr care urma să vină şi el la meci. Era, ca şi noi, fan Liverpool. Tatăl meu i s-a confesat rapid: e cea mai frumoasă zi din viaţă mea. Nu-ţi pot explica cât sunt de mândru că pot să văd un meci pe stadion alături de fiul meu. Am amuţit pentru câteva minute. Eu nu eram un iubitor al fotbalului atât de mare precum el. Iar tata nu era un tip atât de sentimental ca mine. Nu văzusem niciodată alături de el un meci pe stadion. Pentru mine a fost primul şi ultimul, chiar dacă echipa asta o susţin din orice colţ al lumii m-aş afla".

Nottingham Forrest era un adversar puternic. Baron îşi procurase două bilete în peluza Leppings Lane, adică peluza rezervată fanilor FC Liverpool. Conform protocolului, fanii celor două echipe urmau să fie "cazaţi" în spaţii complet separate pe stadion. Lui Gerard nu i-a păsat nicio secundă de faptul că intrarea în peluza Leppings Lane se făcea prin intermediul unor turnicheti vechi şi uzaţi. La dracu', cine s-ar fi gândit la asta?! Ce fan al "cormoranilor", zdravăn la cap, s-ar fi gândit la măsurile de securitate înaintea unui meci cu Nottingham Forrest din semifinalele Cupei Angliei?

Pe drumul către Hillsborough a văzut mii de fani ai echipei sale, îmbrăcăţi în trening şi speranţă. The Kop, tribună botezată după numele în afrikaans al unei coline pe care s-au dus lupte în timpul războiului cu burii, e o referinţă legendară. Văzută de aproape, poate părea o lipsa de formă sufletească, brutală şi agresivă. Cu o forţă parcă extrasă din betonul marin de acasă.

Drumul care duce spre Hillsborough era tot mai agitat. În apropierea arenei, locul începuse să se aglomereze alarmant înainte de ora 15.00, pentru că la stadion ajungeau din ce în ce mai mulţi suporteri. Oamenii care prezentaseră biletele în zona de acces greşită şi cei cărora le fusese refuzat accesul nu puteau pleca din pricina mulţimii din spatele lor şi deveniseră adevărate obstacole. De teama unei tragedii, poliţia locală a luat decizia de a deschide încă o poartă. Mai exact, una care de regulă se folosea doar pentru ieşirea de pe stadion.

"Stai lângă mine! Să nu ne pierdem"

Acesta a fost primul gând al lui Gerard Baron către fiul său. Din fericire, nu s-au pierdut imediat. Din păcate, când porţile s-au deschis, mii de fani au intrat printr-un tunel îngust care conducea spre terasă, direct în cele două ţarcuri centrale deja supraaglomerate. Ca rezultat, sute de oameni au fost împinşi unii în alţii şi către gard, de presiunea uriaşă a mulţimii din spate.

"Tată, ţine-mă de mână! Să nu ne pierdem" i-a strigat Junior, aproape pierdut. Oamenii continuau să intre, nefiind conştienţi o clipă de problemele uriaşe de la gard. "Ţine-mă de mână! O să fie bine până la urmă!". La 67 de ani, inima lui Gerard Senior bătea din ce în ce mai tare. Atât de tare, încât la un moment dat sunetul devenise imperceptibil. Cu alte ocazii, cineva la intrarea în tunel care supraveghea ţarcurile centrale îi redirecţiona pe fani spre zonele laterale. Pe Hillsborough, cu câteva minute înainte de starul meciului, acest lucru nu s-a întâmplat!

"Sunt mândru de tine!"

E ora locală 15:06. Data este 15 aprilie. Anul 1989. Locaţia: Hillsborough Stadium. Arbitrul Ray Lewis opreşte meciul dintre Liverpool şi Nottingham, la sfatul poliţiei, pentru că mai mulţi suporteri au reuşit să sară gardul şi au ajuns pe teren.

Mâinile lui Gerard Senior şi Gerard Junior nu mai sunt de mult împreunate. Fiul, e jos. La pământ! Doborât de masa de oameni din spatele său. Simte cum e lovit în cap, involuntar, de un zdrahon împins de alţi zdrahoni peste el. "Tată! Tată!" strigă cu disperare în timp ce încearcă să se ridice. Nu reuşeşte din prima, nici din a doua încercare. Primeşte o mână salvatoare căreia nu va avea ocazia să-i mulţumească niciodată. "Tată! Tată!" strigă din nou. Seniorul nu răspunde. Şi dacă i-ar fi răspuns, oricum nu l-ar fi auzit.

E luat pe sus şi cumva se trezeşte dincolo de gard, aproape de gazon. Cât de frumos ar fi fost să trăiască meciul de acolo, în alte condiţii! Nu poate vorbi. De fapt, abia poate respira.

Divinitatea îl obligă să se uite în partea dreaptă. Tolănit pe iarbă şi înconjurat de oameni e tatăl său. Printre mulţi alţi oameni puşi la pământ. În peluză e haos. Mulţi dintre camarazii săi sunt prăbuşiţi, alţii nu se pot ridica de sub mormanul de oameni care-i acoperă. Unii, mai norocoşi, sunt salvaţi de la tribuna superioară de câţiva buni samariteni.

Urlete de neputinţă şi suspine adânci ii bat cu putere în urechi. "E o tragedie!!" se aude de undeva din stânga. Haosul prinsese într-adevăr conturul unei tragedii, iar muntele de suferinţă din jur era dovada supremă.

Se îndreaptă disperat spre tatăl său. Nu ştie dacă ceea ce simte pe obraji sunt lacrimi sau sânge. Probabil amândouă! Gerard Senior nu răspunde nici la strigătul disperat al fiului, nici la felul în care acesta îl mişcă brutal. Pentru câteva secunde, Juniorul realizează ce se întâmplă. Portiţa prin care reuşise să ajungă pe teren fusese deja forţată, iar el şi alte câteva sute de oameni reuşiseră să evadeze pe acolo. Alţii continuau să se urce pe gard, poliţia încerca să stopeze înaintarea suporterilor pe teren, iar în intensitatea busculadei, alţii n-au fost atât de norocoşi. Printre ei şi tatăl său. Chiar dacă suporterii ce se eliberaseră au făcut găuri în gard într-o încercare disperată de a-i salva şi pe ceilalţi, pentru Senior a fost prea târziu. Pentru câteva secunde, tatăl său deschide ochii. Fiul plânge: "O să fii bine tată, ai să vezi!". Cu greu, Gerard Baron apucă să mai spună ceva: "Sunt mândru de tine!". Fusese prins în busculada creată şi atât de îngrămădit în ţarcuri, încât n-a mai avut nicio şansă. Alţii, aflaţi în acelaşi loc ca şi el, au murit în picioare, prin asfixie prin comprimare. El a avut totuşi oportunitatea unică să-şi mai vadă fiul o dată şi să-i transmită cât e de mândru de el. În acel moment, părea cel mai important lucru din lume.

În mijlocul zilei de 15 aprilie 1989, atunci când cei 96 de suporteri se îndreptau spre Hillsborough, stadionul care avea să le fie mormânt, totul părea adjudecat. Un astfel de articol e greu de scris. Poate chiar imposibil. Printre urlete de groază, furie şi durere e greu să spui lucrurilor pe nume, iar suferinţa e imposibil de descris în cuvinte. În fond, nu e nici logic nici util să repeţi la nesfîrşit banalităţi în faţa unei tragedii de proporţii. Mai mult, nimeni nu poate pretinde imaginaţie în asemenea situaţii.

În lumea din care a fost scos Gerard Bernard Patrick Baron, legea e un reper fictiv, iar statul un complice discret şi expert. Pentru familia sa, decizia justiţiei britanice din 2016 n-a mai contat. Familiile victimelor din 1989 au fost prezente în acel an în faţa tribunalului care a decis că poliţia a fost vinovată pentru tragedie. Fanii au scandat "Dreptate pentru cei 96" şi au cântat imnul clubului "You'll Never Walk Alone" după aflarea verdictului. Nimeni din familia Baron n-a participat la eveniment. După mai mult de un sfert de secol în căutarea dreptăţii şi după ce verdictul iniţial a fost "moarte accidentală" justiţia a decis că autorităţile au greşit. Ancheta oficială cu privire la tragedie a concluzionat că „motivul principal pentru dezastru a fost eşecul gestionării situaţiei de către poliţie”. Însăşi David Duckenfield, ofiţerul de poliţie responsabil de buna desfăşurare a meciului a recunoscut că lucrurile au scăpat de sub control şi şi-a asumat vina. Pentru familia Baron, nimic din toate astea n-au mai contat.

Cel puţin o carte nouă pe an şi o sută de trimiteri pe zi la tragedia de la Hillsborough dau senzaţia că putem înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. De fapt, nimeni niciodată nu poate explica exact ce înseamnă să trăieşti acele clipe de coşmar, pentru că cei 96 de oameni care ar fi putut s-o facă, nu mai sunt printre noi.

La 31 de ani distanţă, clubul FC Liverpool şi uimitorii săi fani nu au uitat nicio secundă ce s-a întâmplat pe 15 aprilie la Hillsborough. Dar, orice carte, orice articol, orice omagiu adus pe stadion, ascunde cumva evenimentul tragic din Sheffield, pe care nimeni nu îl mai cercetează cu adevărat, decât pentru câtva minute de reculegere. Şi asta pentru că oamenii au început de mult să îl celebreze, într-o repetiţie funebră, mult prea tristă şi incantatorie. Ceea ce a stabilit justiţia britanică, de asemenea contează mult prea puţin astăzi.

Nu putem într-adevăr trece peste asmeenea tragedii fără a da vina pe cineva. Fără a găsi, automat, un vinovat şi o vinovăţie care explică tot. E un fel trist de a refuza să accepţi realitatea şi caracterul ei adesea neamical. Într-un final, poliţia locală a greşit! Mult sau puţin, e mai puţin important. De regulă, forţele de ordine trebuie să reuşească tot timpul, tragedia trebuie să reuşească o singură dată. Problema nu e să înţelegem că serviciile de securitate nu pot greşi, ci să pricepem exact care este preţul pe care îl presupune o eroare. Iar într-un final, ei, locuitorii din Liverpool au înţeles. De aceea, dacă ai ocazia să treci prin acest oraş, te vei încarca spiritual cu tone de speranţă. Acolo şi-a făcut cuib şi de-acolo nu va mai pleca niciodată.

articol de Florin Codreanu