PREMIUM | Fructele mâniei. Când semeni sport şi culegi moarte

Şi în cazul lui Pat Tillman nici că se putea un nume mai potrivit. Pentru că, deloc întâmplător, performanţele sale sportive au deschis un nou orizont. Pat Tillman putea să aibă lumea la picioare, era jucător de fotbal american în liga profesionistă şi în faţă îi stătea un contract cu şase zerouri. Adică de vreo câteva milioane bune, suficiente cât să nu mai fie nevoit să muncească vreo zi în viaţa lui. Şi totuşi, 11 septembrie 2001, avea să-l schimbe definitiv. La fel ca pe noi toţi. Pat Tillman a spus pas unei şanse divine şi a intrat  într-o altă lume. Una crudă, dominată de interese politice şi rezolvată pe un alt fel de teren. Mai exact într-un teatru de război.

 

O FINALĂ CÂT UN DESTIN

 

Când Pat Tillman a păşit pentru prima oară pe terenul de fotbal american de la Bret Harte Middle School n-a simţit nimic special. N-a fost o dragoste la prima vedere şi nici vorbă de chemare. Mai degrabă sala de lupte greco romane se afla printre preferatele sale, dar, la dorinţa tatălui, la liceu, a zis să încerce şi altceva. A început în echipa rezervelor acolo unde avea rol decorativ. Adică - rezervă. A vrut să renunţe de zeci de ori în primul an, apoi în clasa a zecea lucrurile s-au mai domolit. Şi-a dorit să plece doar de vreo şapte ori, însă a rămas de fiecare dată, atras fiind şi de antrenamentul majoretelor care avea loc pe terenul alăturat, în acelaşi interval orar. Un an mai târziu, când acneea îl lovea nemilos, ca pe fiecare adolescent, Pat Tillman a început să joace titular pentru echipa a doua şi să aibă rezultate frumoase. A fost chemat la antrenamentul celor mari de unde nu a mai plecat până la absolvire. Ca senior, clasa a 12-a, a prins cele mai frumoase faze din teren. A ajuns până în finala campionatului acolo unde Leland High School, formaţie căreia i-a jurat credinţă veşnică şi datorită unui vestiar în care a legat prietenii uriaşe, a scris istorie şi a devenit în premieră campioană. Se întâmplă şi asemenea lucruri în sport, sunt şi zile în care pur şi simplu îţi iese totul. Au fost clipe de fotbal adevărat, faze care au ridicat asistenţa în picioare şi momente spectaculoase cu răsturnări de scor. Când s-a intrat în reprizele suplimentare, lumea privea deja la Pat Tillman ca la unicul salvator. De la el trebuia să vină izbăvirea, de la el trebuia sa apară sclipirea. Şi când a reuşit intercepţia, Tillman a simţit că soarta are gânduri frumoase şi intenţii de asemenea. La final, când sărbătoreau cu atâta poftă, Pat Tillman s-a aşezat pe iarbă. Şi-a privit mâinile crăpate, rănile din genunchi, s-a încruntat, dar a refuzat să lăcrimeze. Un campion adevărat plânge numai de fericire, a gândit, dar s-a abţinut şi a mers să-şi felicite coechipierii ceva mai tineri. Avea încă de atunci această stofă în el, de frate mai mare, de căpitan, de lider. Într-un târziu a privit şi către tribune, acolo unde se aflau o mulţime de trimişi ai facultăţilor. N-a schiţat niciun gest, le-a mulţumit părinţilor în gând pentru o asemenea experienţă şi a aşteptat liniştit o eventuală bursă de merit care ar fi însemnat continuarea fotbalului american ca activitate. Rând pe rând, însă, toţi agenţii prezenţi au zis pas. Universitate cu universitate a ales altceva şi pentru Tillman viitorul era la un pas să fie total diferit. Şi când credea că trebuie să spună la revedere serilor minunate de fotbal şi să dea reconfigurare traseu, Pat a primit o scrisoare acasă. 

 

 

CINE EŞTI TU, PAT TILLMAN?

 

Pat Tillman a fost ultimul jucător căruia Arizona State University i-a oferit o bursă în 1994. La 1.80 metri, era considerat micuţ de înălţime şi mult sub categoria jucătorilor de pe poziţia lui. O glumă - aşa a catalogat raportul specialiştilor şi a continuat să crească de la antrenament la antrenament. Şi culmea, după trei ani de facultate, a făcut parte dintr-o formaţie teribilă care a terminat sezonul fără înfrângere. Când a fost desemnat cel mai bun apărător din ligă, Tillman a înţeles că NFL-ul era următoarea provocare. S-a declarat eligibil pentru draft şi a aşteptat minunea cu nerăbdare. Şi a tot aşteptat pentru că echipele tari treceau cu nonşalanţă pe lângă numele lui. Arizona Cardinals a analizat posibilitatea, a desenat scheme tactice, apoi a dat semne că pleacă. Nu înainte de a-l aduce în NFL pe Tillman cu opţiunea numărul 226, dar şi cu un set de noi reguli. Cea mai importantă - de azi înainte schimbăm poziţia de joc. N-a zis nimic, a mers în cantonament şi a arătat că poate să joace orice. A prins zece meciuri ca titular în sezonul său de debut şi după un an şi jumătate, Tillman avea pe masă un contract nebun. St Louis Rams îi oferea 9 milioane de dolari, bănet suficient pentru tot neamul, darămite pentru el. Şi atunci a dat dovada unui caracter neîntâlnit. A refuzat mormanul de dolari din loialitate faţă de suporterii Arizonei. Pur şi simplu n-a vrut să plece, deşi, la un moment dat, până şi antrenorul său îi transmite că mutarea reprezintă varianta ideală. Colegii îl privesc ca pe un nebun, oamenii din jurul echipei îşi dau coate, parcă nici fanilor nu le vine să creadă aluatul din care este clădit acest Pat Tillman. Sunt 9 milioane de dolari, băiete, despre ce mama dracului vorbim aici, îi spun şi rudele, dar el e de neclintit. Le trimite contractul înapoi celor de la Rams, fără semnătură şi le spune că orice echipă în stare să plătească atâţia bani pentru un singur om care joacă în apărare nu e prea zdravănă. Nu greşea cu mult privind debarcarea francizei în Los Angeles, una care a avut loc la doar câţiva ani distanţă. 

 

 

PENTRU AMERICA, PENTRU PACE!!!

 

Pe 11 septembrie 2001, lumea avea să se schimbe şi să ne schimbe definitiv. New York-ul se trezeşte în plin război, cad Gemenii, Pentagonul e atacat şi el. Oameni nevinovaţi sunt ucişi cu sânge rece. Unii pier în explozie, alţii, în plină disperare, se aruncă în gol fără să mai aştepte un deznodământ înfiorător. Moartea loveşte de peste tot, praful acoperă vieţi şi înghite destine, în timp ce molozul ia, în doar câteva clipe şi pentru totdeauna, mii de suflete. Cine face aşa ceva? Pentru ce? Sunt întrebări care scurtcircuitează minţile tuturor. Mass media îşi intră în rol - trăim încă vremurile ziarului şi online-ul pare decupat din filme science fiction. Drept dovadă e că la metrou nu se glisează telefoane, ci se despăturesc kilometri întregi de pagini. În ce lume frumoasă trăiam fără să ştim, din ce linişte ne-au scos nişte sceleraţi. Oamenii citesc mult, încearcă să afle adevărul şi îşi urmează orbeşte liderii. Şi Pat Tillman înţelege că ţara are nevoie mai mult ca niciodată de el. Nu-i mai stă gândul la noul sezon de fotbal american, nu-l mai intereseaza meciurile Arizonei. Înghite în sec şi îşi anunţă familia - vrea să se înroleze. Este din nou pus la zid, dar e ferm pe poziţii. Alege drumul armatei, unul istovitor, nu mereu străbătut cu zâmbetul pe buze şi nu mai dă înapoi. Parcurge, alături de fratele său, Kevin, pas cu pas etapele, nu se dau în lături de la nimic şi Afghanistanul devine ultima chemare.

 

 

ATÂT DE DEPARTE ŞI ATÂT DE APROAPE DE GLORIE

 

În mai 2002, Pat Tillman are o nouă răscruce - primeşte 3,6 milioane de dolari de la Arizona Cardinals cu o singură condiţie. Să continue la ei. Refuză şi se axează pe diferite stagii militare şi cursuri. Este trimis în Irak ca drept răsplată. Participă la prima invazie adevărată din zonă şi i se pare totul floare la ureche. Americanii sunt primiţi cu flori de unii localnici, în timp ce câţiva, prea puţini, stau pitiţi şi n-au nicio forţă. Cât de simplu a fost, gândeşte Tillman care se întoarce ca un adevărat erou în Statele Unite. Ajunge la Fort Benning, în Georgia, de unde aşteaptă noi ordine. În septembrie 2003, visul i se îndeplineşte. Este trimis în Afghanistan, într-o luptă parcă decând lumea şi pământul, într-o bătălie pe un teren inegal chiar şi pentru ruşi. Pat Tillman e departe de zgomotul arenelor de fotbal, dar motoarele jeepurilor americane au şi ele rostul lor. Obuzele, bombele, grenadele şi avioanele participă din plin. La Fort Base Salerno, din provincia Khost, Afghanistan nu se mai strigă touchdown, ci, uneori, în plină panică, se mai aude câte un adăpostiţi-vă. Nu mereu pentru că lumea nu stă prea mult de sfaturi. Aici nu mai e Irak, aici nu mai sunt flori, şi nici statuia lui Saddam, care să pice, culmea, cu o mie de televiziuni în jur, toate aflate în breaking news. În Afghanistan se moare, Dumnezeu ştie pentru ce, adevărul e departe de noi. În Afghanistan gloanţele şuieră mai ceva ca yarzi alergaţi de un running back în plină glorie, în Afghanistan o clipă de neatenţie te trimite colet acasă. Simte în ochii camarazilor teama, e pentru prima oară când o vede şi o trăieşte. E diferită spaima aceasta de cea pe care o avea când în faţa lui stăteau cei mai tari wide receiveri din NFL.

 

 

E o frică generalizată, frică din aceea care îngheaţă totul. Prea mulţi de lângă el dispar, ajung împachetaţi acasă, aşa cum glumesc între ei în puţinele clipe de respiro. Pe 22 aprilie 2004 este trimis în misiune la 25 de kilometri de Khost, într-un sătuc pe numele de Sperah. Şi acolo se întâmplă tragedia. Pat Tillman este prins într-o ambuscadă, e împuşcat şi ucis. Urmează o adevărată nebuloasă, cu familia acuzând în stânga şi în dreapta lipsa unor probe, cu armata care oferă o tonă de documentaţie, dar mai ales cu Pat Tillman, eroul arenelor de fotbal american, plecat pentru totdeauna dintre noi. Undeva, departe, în Statele Unite,  NFL-ul îşi continuă show-ul. La mii de kilometri, Afghanistanul e şi acum teatru de război. Îşi ia în continuare porţia de suflete, îşi desenează ambuscadele, şi mai ales ucide oameni. Atât de o parte, cât şi de cealaltă. Oameni nevinovaţi.