Isidro Langara a fost primul fotbalist care a devenit golgeter în trei ţări diferite. Iar pentru dictatorii Franco, Hitler şi Mussolini s-a transformat într-un adevărat coşmar. Până să preia sufletul arid al business-ului şi orice mijloc în căutarea profitului, fotbalul a aparţinut poporului. Şi mai apoi politicului. Cel puţin, aşa se spune.
Pe hârtie, cifra 3 e magică pentru Isidro Langara. În 3 ani cât a jucat în Spania a fost golgeter absolut al acestei ţări. Apoi a devenit primul fotbalist care marchează un hattrick - adică trei goluri consecutive - timp de 3 etape la rând. Ulterior, Isidro a devenit primul fotbalist care s-a transformat în golgeter în trei ţări diferite: Spania, Mexic şi Argentina.
Din nefericire, cifra 3 a continuat să-l urmărească, pentru că toţi cei trei mari dictatori ai vremurilor sale, Hitler, Mussolini şi Franco, şi-au dorit să-l vădă mort. Istoria ascunde pe undeva cea mai această adâncă tragedie ignorată de publicul din afară şi de martorii dinăuntru. Blesteme şi pedepse: de la trista poveste a vieţii lui Isidro Langara, până la morţii striviţi de ruinele Varşoviei. Legătură e simplă, deşi nu de la început vizibilă.
Detestat de cei trei mari dictatori
Pentru început, Franco, legendarul dictator spaniol l-a detestat profund pentru faptul că "cel mai bun fotbalist spaniol" a jucat pentru selecţionata bască pe timpul Războiului Civil. Dictatorul a plecat chiar într-un turneu mondial pentru a înştiinţa lumea asupra ”valorilor democraţiei spaniole” şi n-a uitat să-l menţioneze într-o notă negativă pe Isidro. Direct şi agresiv. Ciudat şi realmente stupefiant, chiar şi pentru acele vremuri. Gurile rele spun că Franco ar fi încercat chiar să-l ”reducă” la tăcere, atât pe Laraga, cât şi pe alţi trei coechipieri ai săi, toţi cu aceleaşi origini şi aceleaşi idealuri.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Benito Mussolini nu l-a plăcut nici el deloc pe Isidro, din simplul fapt că l-a înspăimântat. Într-un moment în care dictatorul italian forţa pe toate căile câştigarea Cupei Mondială, Isidro, atacantul care putea relua cu capul aşa cum şuta cu piciorul, a eliminat singur Brazilia. Era o ameninţare inutilă.
Mai mult, Hitler s-a arătat deranjat de faptul că Isidro Langara a stricat petrecerea naziştilor, care invitaseră Spania pentru un amical la Koln. Golurile lui Isidro l-au transformat pe loc pe diabolicul dictator, care s-a încruntat imediat către reprezentanţii Guvernului, prezenţi de asemenea la meci. ”Fuhrerul” s-a supărat atât de tare încât a ordonat ca în fotografiile oficiale ale meciului să nu apară niciun jucător al spaniolilor şi niciun suporter al acestora. Mai toate pozele acelui joc înfăţişează fotbaliştii germani şi publicul de la Koln cu celebrele bannere naziste la vedere.
Povestea exilului
Prin povestea lui Isidro, înţelegi aproape instantaneu că fotbalul n-a fost niciodată un simplu joc. Şi tot din povestea lui constaţi cu mâhnire că ea reprezintă prelungirea unui tipar istoric bine-cunoscut regimurilor comuniste.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
Până la urmă, chiar şi astăzi, la un anumit nivel şi păstrând proporţiile, politicul se leagă cumva de fotbal. Acţiunile de PR au fost destul de vizibile şi la Cupa Mondială din Rusia, acolo unde duo-ul Kolinda Grabar-Kitarovic & Emmanuel Macron apare în aproape toate imaginile de la festivitatea de premiere. Fiecare lider îşi doreşte că ţara lui să se impună, fiecare îşi doreşte să fie acolo şi fiecare simte nevoia unor succese importante de care să se lege. Iar cei trei dictatori, nu gândeau deloc diferit.
Înainte să-şi scrie, fără să vrea, cu literă asudată şi ţeapănă povestea neştiută, Isidro Langara s-a transformat într-un simbol nobil. Iar bascii au astăzi, toate motivele din lume să se simtă mândri de el.
Iubit de popor, dar detestat de liderii săi, Laraga a fost obligat să plătească. Mai întâi, prin exil. Apoi, prin uitare. Fotbalistul care a luptat de partea republicană în timpul războiului şi şi-a irosit talentul într-un fotbal mai puţin important. Şi cu siguranţă, mai puţin vizibil. Prin povesea sa poţi simţi durerea delicata a unei întregi naţiuni, altfel perfect luminoase.
Odată ce republicanii au fost înfrânţi, Isidro nu s-a mai întors în Spania. A acceptat situaţia dată, fără a căuta compromisul şi a preferat exilul. Mexic i s-a părut cea mai bună idee. Aici a ales să joace fotbal alături de alţi foşti coechipieri ai săi din Ţara Bascilor, sub comanda celebrului Baltazar Junco. În 1938, ei au format o echipă pe care au denumit-o Club Deportivo Euzkadi şi care a ajuns să evolueze în Liga Mayor din Mexic. După încheierea războiului civil, echipa s-a desfiinţat, iar Isidro a plecat în Argentina.
A semnat cu San Lorenzo de Almagro, formaţie unde a schimbat cifra 3, care l-a urmărit pe parcursul carierei sale, cu 4.
Patru ani a jucat în Argentina şi patru a fost numărul de goluri pe care l-a marcat într-un singur meci celor de la River Plate. În 120 de meciuri pentru San Lorenzo, Isidro a reuşit performanţa de a marca 110 goluri, cifre absolut imposibile pentru acea vreme. A devenit golgeter al campionatului argentinian şi a contribuit din plin la stoparea supremaţiei clubului River Plate, aducând titlul la San Lorenzo.
El era vedeta echipei, alături de Rene Pontoni şi Reinaldo Martino, viitorul jucător de la Juve. A intrat rapid în inimile fanilor, care şi astăzi, îl consideră o legendă a clubului.
S-a scris la acea vreme că Real Madrid ar fi încercat să-l transfere pe Isidro în 1942 şi că gruparea catalană ar fi făcut inclusiv demersuri politice. Fotbalistul născut la Pasaia nu s-a putut întoarce. Primise deja „interzis” de la cel mai înalt nivel.
Şi nici nu voia să se întoarcă. Simţea că forţele armate încă loveau în liberate, cu toată forţa uniformelor. Şi a preferat siguranţa, libertatea şi fotbalul cu zâmbetul pe buze. Îl poate acuză cineva? A plecat în schimb în Mexic unde a evoluat pentru Real Club Espana, formaţie pentru care avea să marcheze 105 goluri în 80 de meciuri. A jucat fotbal cu zâmbetul pe buze, simţindu-se liber şi senin.
Un nou record şi un nou titlu de golgeter, care îl transformă în primul fotbalist ce reuşea această performanţă în trei ţări diferite. Performanţa a fost egalată ulterior de legendarii Alfredo di Stefano, Romario şi Ruud van Nisterlooy.
Revenirea în Spania, prin intervenţia familiei lui Franco: ”Consideră că e un cadou de ziua mea”
S-a întors în cele din urmă în Spania, tot că urmare a unor jocuri politice. De această dată i-au fost favorabile. O împrejurare care a transformat brutalitatea neîngrădită în salvatorul de serviciu. Felipe Polo, un suporter fidel al clubului Real Ovideo, dar mai important, fratele lui Carmen Polo, soţia dictatorului Franco, a convins-o pe sora să să-i permită lui Isidro să revină acasă: ”Hermana, consideră că e un cadou de ziua mea” i-a transmis Felipe lui Carmen. Afecţiunea a primat în detrimentul ranchiunei, iar Isidro a revenit la echipa pentru care în 220 de meciuri a punctat de 280 de ori. Multe dintre aceste goluri au fost şterse din registre la un moment dat, din ordin politic. Isidro era un ”inamic” sau un ”afront la adresa valorilor democraţiei spaniole”.
A fost întâmpinat ca un super star de către fanii echipei sale de suflet. Dar, cum s-a simţit privit din toate unghiurile posibile după revenirea acasă, Isidro a decis să emigreze definitiv. Într-o dimineaţă de vară din 1948 şi-a făcut bagajele şi a acceptat biletul către Mexic cumpărat de un bun prieten.
Doi ani mai târziu antrena deja prima echipa în această ţară, iar din 1952 a preluat-o că antrenor principal pe Puebla, după ce o transformase în campioană a Mexicului pe Union Espanola. De teamă, Isidro nu s-a căsătorit niciodată şi nu a avut urmăşi.
Sfârşitul trist al celui care putea deveni ”cel mai mare fotbalist spaniol”
Trecut de 70 de ani, s-a întors acasă la Andoain pentru a-şi petrece ultimii ani din viaţă. A murit însă singur şi trist, într-o casă închiriată, fără că presă spaniolă să-i acorde la acea vreme aprecierea pe care Isidro o merita. În august 92, lumea fotbalului a pierdut ceva ce nu şi-a putut explica, fără să afle răspunsul la întrebarea: oare unde ar fi ajuns Isidro, în condiţiile în care ar fi trăit vremurile de azi? A câştigat în schimb ceva ce nu se poate uita: puterea senină de a lupta pentru libertate.
Din păcate, Isidro nu-şi poate vedea astăzi numele onorat la partidele care se joacă între echipele de fotbal din Ţara Bascilor. Ei încă îl văd că pe un erou. La fel de nobil şi de senin. Mai liber ca niciodată.
Nu va afla asta niciodată, cum nu va afla nici că s-a ales cu acest articol în presa din România.
articol de Florin Codreanu
Afla mai multe despre: isidro langara
