PREMIUM | Viv Anderson, primul fotbalist de culoare din istoria naţionalei Angliei

Vivian Anderson a evoluat timp de 10 ani la Nottingham Forrest şi a mai trecut prin cariera sa pe la Manchester United sau Arsenal. Este primul fotbalist pe care Alex Ferguson l-a transferat pe Old Trafford şi a strâns 30 de selecţii în naţionala Angliei.

În anii '70 în Anglia, din punct de vedere calitativ, fotbalul era o suită de capodopere care aveau să stabilească probabil panteonul fotbalului modern de astăzi. La nivel social şi economic însă, pentru britanici declinul încetase să fie o stare critică şi se transformase aproape într-un cult. De asemenea, nicăieri în lume în acei ani, nu se instalase parcă, mai convingător şi mai devastator, rasismul pe stadioane. Aici începe povestea lui Viv Anderson, primul fotbalist de culoare din istoria naţionalei Angliei.

"Brian Clough a avut nevoie de fix 1 minut pentru a mă face să mor pe teren pentru el!" 

Faptul că fotbalul poate fi consderat o obsesie de masă e interpretabil rău sau interpretabil bine. Dar cu siguranţă era rău atunci când fotbalul avea capacitatea de a da naştere unor obsesii ce nu-şi aveau locul în acest sport onorabil. Un sport care şi-aşa era destul de încărcat de pasiuni, n-avea nevoie de un supliment de dinamită. Astăzi, probabil că pare ceva lipsit de importantă. Dar pe finalul anilor '70, evenimentul a fost unul de proporţii. Viv Anderson este primul fotbalist de culoare care a îmbrăcât tricoul naţionalei Angliei. Şi a făcut-o într-un moment în care rasismul era în floare pe stadioanele din Marea Britanie.

Jucătorii de culoare apăruseră timid în prim planul fotbalului britanic undeva la finalul anilor '50. Şi nu le-a fost uşor. O parte din publicul care iubea fotbalul şi venea la stadion nu avea o problemă cu aceşti oameni. O altă parte, mai numeroasă, era obişnuită să se manifeste grotesc, exprimându-şi frustrările prin sunete care imitau maimuţele. Calitatea jucătorilor, baza de selecţie locală care s-a redus sau a intrat în declin valoric, dar şi tratatele Marii Britanii cu diverse colonii au facilitat însă extinderea "fenomenului", iar fotbalul britanic avea să primească din ce în ce mai mulţi fotbalişti de culoare în anii '70.

Printre ei, şi fiul unor imigranţi jamaicani. Vivian Anderson s-a născut la Clifton, în Nottingham. Iar pentru un fotbalist cu originile sale nu a fost deloc uşor în Anglia acelor ani să ajungă în elita fotbalului britanic. Fanii lui Nottingham Forest îl iubeau, dar atunci când formaţia să avea meciuri în deplasare, pentru Viv Anderson lucrurile se schimbau profund. A trebuit să suporte mulţi ani de insulte, cântece rasiste şi incidente uluitoare.

Viitorul star de la Nottingham s-a format ca junior la Manchester United, de unde a fost însă pus pe liber în 1973. A fost un an complicat pentru puştiul familiei Anderson, care a fost la un pas să renunţe la ceea ce şi-a dorit mereu să facă. Obligat de împrejurări, Viv s-a angajat într-un magazin din oraşul său natal. Lucra trei săptămâni pe lună, iar în cele 7 zile libere se antrena singur în apropiere de Wollaton Park. Asta până când legendarul Brian Clough a văzut ceva în el. Abia ajuns în East Midlands, Clough l-a adus direct la prima echipa a formaţiei care pe atunci evolua în liga a doua şi l-a titularizat ca fundaş lateral: "Tu ţine minte ce îţi spun! Dacă eşti serios şi te pregăteşti bine, vei ajunge cel mai bun din Anglia!", asta mi-a spus. Eram un puşti de culoare, care se pregătise singur prin parcuri, lucra în ture şi tocmai fusese eliberat de Manchester United. Au fost cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit în viaţa mea. Clough a avut nevoie de fix 1 minut pentru a mă face să mor pe teren pentru el!" îşi amintea Anderson în 2015, într-un interviu acordat The Guardian. Viv a devenit parte integrantă a echipei, iar Clough l-a făcut să se simtă într-adevăr important.

În 1977, Anderson era titular în echipa care avea să promoveze în prima liga engleză. Un an mai târziu devenea campion al Angliei, iar în 1978-1979 la Munchen şi 1979-1980 la Madrid, ajungea campion al Europei. Atât de scurt e traseul de la agonie la extaz. 328 de meciuri avea să joace pentru Nottingham în 10 ani.

Coşmarul de la Carlisle: "Păcat că nu l-a omorât"

Într-o după amiază de aprilie, în 1977, Carlisle era plin de maşini, ceaţă şi localnici dominaţi de propriile frustrări.  În acea zi, înainte şi după meciul pe care Nottingham Forrest l-a jucat pe Brunton Park contra echipei gazdă, Anderson a trecut prin momente cumplite.

Pe stadion, când numele lui Anderson a fost rostit la staţia de amplificare, un vuiet dezaprobator s-a ridicat din mii de piepturi. Un val noroios de huiduieli l-a acoperit pe crainicul arenei, în timp ce fotbaliştii lui Nottingham ieşeau pe gazon.

Viv se aştepta la ironii şi fluierături, pentru că era deja prea obişnuit cu acest fel abuz încărcat de indiferenţa autorităţilor.  La încălzire, din tribune i s-au aruncat coji de banane, iar o parte a fanilor i-au scandat "Vasele sunt nespălate, Anderson...unde eşti?". Iar asta era "scandarea politicoasă". Însă fundaşul lui Forest nu s-a arătat doborât de negura guturală a mulţimii.

Clough şi-a trimis băieţii la încălzire, pentru cele 15 minute de stretching obişnuite. Apoi i-a chemat la vestiar. Viv Anderson, urma să fie titular. Şi singurul fotbalist de culoare de pe teren. Pe drumul spre cabine s-a intersectat cu Matt Doherty, un tip rotofei, dar înalt, care făcea parte din stafful gazdelor. S-a făcut că nu-l vede şi l-a călcat pe Anderson. Nu doar că Doherty nu şi-a cerut scuze, dar a creat un întreg scandal. Viv nu a reacţionat, dar au făcut-o coechipierii săi. În îmbulzeală creată, Doherty l-a lovit pe Viv Anderson cu o sticlă în cap. Arbitrul şi observatorul meciului n-au notat incidentul, deşi Anderson a jucat în prima repriză bandajat: "Clough mi-a cerut să nu joc. Dar voiam să demonstrez că nu pot fi doborât. Nu voiam să le dau satisfacţie!" explica Anderson într-un interviu.

Coşmarul nu se încheiase. La finalul partidei, înainte să urce în autocarul echipei, Viv Anderson s-a trezit în faţa a zeci de localnici care îl înjurau copios. Oamenii de ordine care inconjurasera locul formaseră un zid uman prin care împiedicau (aproape) pe oricine să se apropie de autocarul lui Forest. Erau totuşi scene atipice şi izolate pentru vremurile acelor ani. Printre scandări şi injurii, un suporter al gazdelor s-a strecurat din mulţime şi a ajuns în apropierea lui Anderson. Avea (se pare) la el, un cuţit. Intervenţia rapidă a lui John McGovern, curajosul său coechipier a anulat tragedia. McGovern a reuşit să-l îndepărteze pe "provocator" apoi a mers spre forţele de ordine nervos, reproşând scăparea. A primit din partea unui om al legii un răspuns incredibil: "Putea să-l omoare, voi ce faceţi aici?" / "Păcat că n-a făcut-o". Scoţianul şi-a amintit în 2002 incidentul: "Am fost şocat, a fost momentul în care am înţeles cât e de grav ceea ce se petrece. Aveam în mine o revoltă interioară profundă. Şi nu puteam face nimic". Nottingham a remizat la Carlisle într-o după amiază care trebuia să fie liniştită. Pentru Viv Anderson n-a fost. 

Debutul la naţională

În 1978, selecţionerul Ron Greenwood discută cu Brian Clough şi ia o decizie surprinzătoare pentru acele vremuri. Decide să-l convoace pe Viv Anderson la echipa naţională, o "mişcare" riscantă care avea să fie o lovitură aplicată în plină figura zidului ridicat al rasismului. Greenwood a rămas celebru cu declaraţia sa: "Galben, alb, negru, portocaliu...nu mă interesează. E bun? Îl convoc. Iar Anderson e foarte bun".

În partida cu Cehoslovacia de pe 29 noiembrie 1978, Anglia avea în teren primul său fotbalist de culoare din istorie. Avea să câştige partida cu 1-0. Naţionala venea după două rezultate proaste în faţa Irlandei şi Danemarcei aşa că Greenwood a vrut să schimbe ceva. A convocat cinci jucători noi, printre care şi Viv Anderson. De la el a plecat singurul gol al enlgezilor, marcat de Currie.

Formula de start a Angliei din acel meci a rămas una istorică: Shilton; Anderson, Cherry, Thompson; Watson, Wilkins; Keegan, Coppell, Woodcock, Currie, Barnes. 92.000 de spectactori au asistat pe Wembley la debutul unui fotbalist de culoare în prima reprezentativă, iar alte milioane au văzut meciul la televizor. Nimeni nu a fluierat. A fost un moment de normalitate pe care fotbalul britanic l-a întâmpinat, e drept, cu jumătate de gură.

Primul transfer al lui Sir Alex Ferguson la Manchester United

În 1986-1987, Sir Alex Ferguson ajunge antrenor principal la Manchester United. Anderson, care se transferase de la Nottingham la Arsenal devenise un fotbalist constant al echipei naţionale. Iar ochii abilului manager scoţian nu l-au înşelat nici de această dată. Viv Anderson a devenit primul transfer pe care Ferguson l-a făcut la Manchester United, după ce a preluat echipa de la Roy Atkinson. A fost prima piatră pusă de Sir Alex la temelia viitoarei sale echipe şi prima cărămidă a unei istorii fabuloase.

A devenit o parte importantă a echipei scoţianului care încerca să-şi formeze un lot competitiv pentru un titlu care întârzia totuşi să vină pe Old Trafford. Anderson a rămas la Manchester până în 1991 când Fergie l-a cumpărat cu 600 de mii de lire de la Oldham pe legendarul Denis Irwin.

Povestea lui Viv Anderson e lungă şi e mai palpitantă decât o arată acest mic articol. Am răsfoit împreună doar o mică parte din istoria unui om încercat de multe. Dar, e poate cea mai importantă parte. Cea pavată de selecţionerul Angliei, Ron Greenwood. Pe drumul deschis de el, ne aştepaseră vreme de zeci de ani, politica de valori şi suferinţa plină de sens a unor oameni. Toate, ne-au condus spre primele certitudini ale civilizaţiei adevărate în fotbal.  În timp, epoca modernă şi mai ales ultimele cîteva decenii au şters, din fericire, toate aceste diferenţe de percepţie.

articol de Florin Codreanu

Afla mai multe despre: viv anderson, vivian anderson, premium, istorie, nottingham forest