Voleibalistă în prima divizie, Ioana Mănăilă a făcut zilnic naveta, timp de trei ani, pentru a-şi împlini visul.
Ioana Mănăilă a fost una dintre piesele de bază ale echipei CSM Lugoj în campionatul trecut, impunându-se ca o certitudine la fileul primei divizii. Însă în spatele succesului de astăzi se ascunde o poveste spartană de ambiţie şi sacrificiu parental.
Originară din Reşiţa, un oraş în care voleiul feminin nu există, sportiva a făcut timp de trei ani o navetă epuizantă, pierzând zilnic ore în şir pe drum doar pentru a putea ajunge la antrenamente.
Drumul către marea performanţă a început pentru Ioana la vârsta de 14 ani, dintr-o întâmplare fericită. Remarcată de un tehnician dintr-o localitate vecină, tânăra a ales să nu lase lipsa unui club în oraşul natal să îi blocheze viitorul sportiv.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Începutul de la 14 ani: „N-aveam club, n-aveam nimic”
Deşi practicase anterior înot de performanţă, dar şi judo sau tenis, întâlnirea cu voleiul a schimbat totul. Pentru a se putea pregăti, Ioana a fost înscrisă la clubul din Caransebeş, fiind obligată să parcurgă zilnic zeci de kilometri.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
„Eu sunt din Reşiţa şi, la 14 ani, a venit un antrenor din Caransebeş să ne cheme la antrenamente. N-aveam club, n-aveam nimic. El fiind de acolo, ne-a întrebat cine vrea să meargă. M-am dus, m-am înscris acolo şi am început să lucrez. La junioare am continuat acolo, apoi am venit la Lugoj. Făceam naveta în fiecare zi şi n-am renunţat”, îşi începe povestea Ioana Mănăilă.
Două ore pe drum pentru două ore de antrenament
Pentru o adolescentă de 14 ani, programul zilnic devenise o provocare fizică şi mentală. Pentru a nu pierde nicio sesiune de pregătire, Ioana era nevoită să plece mai devreme de la cursuri, iar logistica întoarcerii acasă a căzut în întregime pe umerii tatălui ei, deoarece sala de antrenament era la o oră distanţă faţă de casă.
„Nu m-am mutat la Caransebeş pentru că era doar o oră distanţă, făceam naveta tot timpul şi mă întorceam mereu acasă. Timp de trei ani am făcut asta. Erau două ore antrenamentul şi două ore pe drum. Mă duceam cu microbuzul, iar tata venea de fiecare dată după mine să mă aducă acasă, pentru că nu mai era microbuz la întoarcere. A fost greu, dar a meritat. Antrenamentul era imediat după şcoală. La ora 15.00 începeam, iar eu terminam cursurile la 13.00. Practic, plecam de la ultima oră de la şcoală ca să ajung la antrenament”, îşi aminteşte Ioana.
Această disciplină de fier a fost alimentată de o dorinţă arzătoare, apărută imediat după primii paşi pe parchet: „Am început la 14 ani, iar de la 15-16 ani mi-am dorit să ajung în Divizia A1 şi chiar mai sus, dacă se poate. Mai făcusem înot de performanţă şi ceva mai puţin tenis şi judo, dar voleiul m-a cucerit”.
Visul transferului în străinătate şi al echipei naţionale
Pe lângă calităţile fizice – joacă pe postul de centru -, Ioana a beneficiat din plin de experienţa acumulată pe nisip, voleiul pe plajă oferindu-i un plus de tehnică în meciurile din prima divizie. Purtând pe tricou numărul 14 – despre care spune, cu modestie, că nu are o însemnătate specială – jucătoarea priveşte acum spre obiective mult mai mari: campionatele puternice din afara ţării şi debutul sub tricolor. „Îmi doresc să ajung cât mai sus, să joc la un nivel cât mai înalt. Vreau să plec şi din ţară dacă se poate, dar, în principal, îmi doresc să joc, să fiu mulţumită de evoluţiile mele şi să-mi ajut echipa. Şi, dacă se poate, să ajung la echipa naţională. M-am visat de multe ori acolo”, încheie Ioana, emoţionată.
Afla mai multe despre: ioana mănăilă, ioana mănăilă volei
