„Sunt fericit că sunt în viaţă”. Tadej Pogačar, după ce şi-a rupt trei vertebre

Tadej Pogačar a vorbit, după două luni, despre accidentul grav suferit în Vuelta. Slovenul a dezvăluit că, în urma căderii, a suferit nu doar o fractură de claviculă şi o comoţie cerebrală, ci trei vertebre rupte, iar recuperarea a presupus o luptă zilnică cu ameţeala, durerea şi incertitudinea. Interviul acordat The Athletic oferă o radiografie a traumei fizice şi psihice, a procesului de reabilitare şi a criticilor aduse securităţii din ciclism.

Trei vertebre rupte, descoperite târziu

Tadej Pogačar a vorbit, pentru prima dată în profunzime după accidentul din 29 august, despre consecinţele căderii produse în timpul Vuelta, când purta tricoul roşu de lider. Slovenul în vârstă de 28 de ani a explicat că, la două săptămâni după incident, un nou examen CT efectuat în Slovenia a relevat, pe lângă fractura cunoscută a vertebrei C7, încă două vertebre rupte, T1 şi T2.

„În acel moment, am fost fericit că nu am mers la Campionatele Europene, care erau obiectivul meu iniţial. Când am văzut că am trei vertebre rupte? De fapt, sunt doar fericit să fiu în viaţă sau doar să stau în picioare”, a spus Pogačar, citat de The Athletic.

Accidentul a avut loc în etapa a opta a Vuelta, între Puçol şi Xeraco, în apropiere de Valencia, pe un drum lung şi plat, la aproximativ 33 de kilometri de sosire. Pogačar a lovit un obiect aflat pe carosabil, a pierdut ghidonul cu mâna dreaptă şi a căzut peste ghidon. A mai lovit un ciclist din echipa Visma, pe care l-a identificat ca fiind Ben Tulett, înainte ca ambii să cadă.

Deşi a suferit o comoţie cerebrală, Pogačar şi-a amintit detaliat momentele imediat următoare. A spus că nu a putut ridica braţul şi a cerut medicului să-l ajute. Nu a putut ţine bicicleta cu mâna stângă şi a rămas la marginea drumului până la sosirea ambulanţei. A fost transportat la un spital din apropiere, unde a fost operat ulterior la Barcelona.

Comoţia şi primele două săptămâni

Primele două săptămâni după operaţie au fost, potrivit declaraţiilor sale, extrem de dificile. Comoţia a afectat cristalele din urechea internă responsabile de echilibru, iar Pogačar a descris stări de greaţă, ameţeală şi probleme de coordonare. Aceste simptome au întârziat revenirea sa pe bicicletă, inclusiv utilizarea rolelor de antrenament.

„Îmi amintesc când mi-am rupt încheietura, la Liège-Bastogne-Liège în 2023, am mers la operaţie, eram ameţit de anestezie şi făceam glume. Acum a fost complet diferit. Am trebuit să aştept două zile pentru operaţie, deci au fost două zile în care am stat doar în pat, fără să fac nimic. Te compătimeşti”, a declarat el.

Pogačar a explicat că nu putea face duş singur şi avea nevoie de ajutorul medicului echipei. Ameţeala apărea imediat ce se ridica în picioare sau îşi lăsa capul în jos. Operaţia a durat o oră şi 40 de minute, iar după trezirea din anestezie ciclistul a descris o perioadă de depresie.

„În primele două săptămâni, nu eram deloc bine mental. Eram foarte abătut. Nu era plăcut să stai în preajma mea. Nu cred că Urska era fericită să mă vadă prin casă, pentru că eram deprimat. Pur şi simplu nu simţeam nimic”, a spus el, referindu-se la partenera sa, Urska Zigart.

Recuperarea, pas cu pas

Starea sa a început să se îmbunătăţească atunci când a reluat treptat activitatea fizică. Antrenamentele pe home trainer, şedinţele zilnice de fizioterapie şi reluarea mersului pe jos au contribuit la îmbunătăţirea stării fizice şi mentale. Totuşi, procesul a rămas neregulat: într-o zi avea energie pentru fizioterapie, sală, role şi plimbări de două ore, iar în ziua următoare nu avea dispoziţia de a face nimic.

Pogačar a explicat că fractura de gât era, din punct de vedere medical, o leziune relativ stabilă, care avea nevoie de odihnă pentru vindecarea oaselor. Riscul real consta în posibilitatea unei noi căderi.

„Dacă o să cad din nou pe bicicletă acum, poate fi foarte problematic. Toată lumea spune că am avut noroc, iar după un accident în care poţi pleca pe picioarele tale eşti mereu norocos. Dar cu cât vorbeşti mai mult cu oamenii, cu atât afli mai multe despre gravitatea accidentării”, a declarat el.

El a adăugat că fractura de claviculă a fost, în percepţia sa, mai dureroasă şi mai vizibilă decât leziunea coloanei. Totuşi, cercetările făcute ulterior şi discuţiile cu specialişti l-au făcut să înţeleagă amploarea reală a traumatismului la nivelul vertebrelor.

Îngrijirea acasă şi datele fiziologice

După patru zile de spitalizare la Barcelona, Pogačar s-a întors la Monaco, unde a fost îngrijit iniţial de partenera sa, Urska Zigart, ciclistă în Women’s WorldTour pentru AG Insurance-Soudal. Zigart suferise la rândul ei o fractură de mandibulă în iunie, în cadrul Turului Elveţiei.

La mai puţin de două săptămâni după întoarcerea lui Pogačar acasă, Zigart a recăzut în timpul Faun Tour Femmes, unde ocupa locul trei în clasamentul general, şi şi-a refracturat osul. Cei doi au trebuit astfel să se recupereze împreună. Pogačar a spus că, din fericire, îşi revenise suficient în acea săptămână pentru a o putea ajuta.

„Era într-o formă foarte bună la finalul sezonului. Când m-am întors din Barcelona, abia aştepta Campionatele Mondiale şi Campionatele Europene. Apoi, în Ardèche, a căzut din nou şi şi-a refracturat mandibula. A putut să se urce destul de repede înapoi pe bicicletă, dar au existat consecinţe, ceea ce a fost destul de greu”, a explicat Pogačar.

Perechea a amânat planurile pentru o vacanţă, întrucât nu considera indicat să călătorească în străinătate în timp ce trebuiau să folosească un blender pentru a pregăti mâncarea pentru Zigart. În această perioadă, Pogačar a început să monitorizeze îndeaproape datele fiziologice oferite de aplicaţia WHOOP.

„În primele patru-cinci zile în spital aveam scoruri de recuperare galbene, dar variabilitatea pulsului şi pulsul erau foarte proaste. Apoi, în următoarele patru-cinci zile, scorurile de recuperare au fost toate în roşu. Stăteam toată ziua pe canapea, fără să fac nimic. Nu am reuşit să ajung din nou la verde timp de patru săptămâni. S-a întâmplat doar când am putut să mă antrenez şi să mă mişc”, a spus el.

Tentativa de a participa la Europene

În timpul convalescenţei, Pogačar a început să viseze la Campionatele Europene, programate în Slovenia pe 4 octombrie, la doar 36 de zile după accident. El a discutat cu echipa despre posibilitatea de a participa, dacă recuperarea ar fi decurs bine şi dacă ar fi ajuns în formă.

Motivaţia era legată şi de locaţie: traseul se afla la aproximativ 10 kilometri de casa părinţilor săi, iar Pogačar cunoştea fiecare sector al drumurilor pe care se antrenase. A mai menţionat că o eventuală participare i-ar fi oferit un obiectiv concret şi ar fi contribuit la recuperarea oaselor şi a concuţiei.

Planul a fost însă abandonat după un nou examen radiologic. La trei săptămâni după accident, osul nu se vindecase suficient, iar Pogačar a simţit că medicii nu erau dispuşi să-l lase să rişte. Motivaţia sa a scăzut, iar el a urmărit Campionatele Mondiale de la Montreal de acasă.

Emoţiile de la Mondiale

Pogačar câştigase titlul mondial în ultimele două ediţii, dar nu a putut să-şi apere tricoul curcubeu în Canada. A urmărit însă performanţa colegilor săi de la UAE Team Emirates, Isaac del Toro din Mexic şi Brandon McNulty din Statele Unite.

„Victoria lui Brandon mi-a scos fire albe. Am fost foarte nervos în ultimele două ore şi jumătate ale cursei. Isaac a fost mereu foarte puternic. Speram să distrugă pe toată lumea, dar a făcut prea mult şi, din fericire, Brandon a plecat în evadarea decisivă”, a spus Pogačar.

El a descris că a strigat la televizor pe tot parcursul finalei, trimiţând energie către Canada, şi că a rămas emoţionat după victoria lui McNulty. „Nu pot fi mai fericit că tricoul a rămas în echipă. Abia aştept să concurez cu el anul viitor”, a adăugat slovenul.

Planul medical al echipei

Pogačar şi personalul UAE Team Emirates XRG au elaborat un plan detaliat pentru revenirea sa. Un element central a fost monitorizarea comoţiei, prin compararea măsurătorilor de referinţă făcute anterior şi prin exerciţii pentru urechea internă, menite să îmbunătăţească coordonarea.

În prima zi petrecută din nou pe bicicletă, medicul-şef al echipei şi fizioterapeutul au venit la Monaco pentru un test de efort progresiv, care a evaluat reacţia pulsului la efort. Pogačar a reluat ulterior antrenamentele în aer liber în Slovenia, cu plimbări de aproximativ trei ore pe teren plat, urmate de mers pe jos şi întâlniri cu familia şi prietenii.

Înapoi la Monaco, a început să alerge şi să înoate de câteva ori, cu scopul declarat de a-şi construi o bază solidă înainte de iarnă. „Acum simt că revin la ritmul propriu de antrenament şi recuperare”, a spus el.

Unul dintre primele sale antrenamente la Monaco a avut loc alături de ciclistul irlandez Eddie Dunbar, de la Jayco-AlUla, de partenera sa Zigart şi de colegea ei de echipă, Gladys Verhulst. Pogačar a observat că mergea mai lent prin viraje şi era mai atent în zonele periculoase. El a descris dificultatea comună a celor trei ciclişti care reveneau după fracturi de claviculă, în special la coborâri.

După antrenament, Pogačar, Dunbar şi Verhulst şi-au fotografiat cicatricile rămase după operaţiile la claviculă, o imagine a uzurii fizice normale în acest sport.

Rănile, ceva normal în pluton

Pogačar a subliniat că anul 2026 a fost deosebit de greu pentru el şi pentru Zigart, care au ajuns de trei ori la spital cu fracturi grave. El a enumerat şi alte cazuri din cercul lor de cunoscuţi: Dunbar şi-a rupt coastele la Paris-Nice, apoi a fost lovit de un scuter şi şi-a fracturat glezna, iar acum are clavicula ruptă.

A mai menţionat că australianul Michael Matthews a suferit fracturi multiple la ambele mâini, în timp ce Matteo Trentin şi Tim Wellens au fost şi ei absenţi din curse din cauza fracturilor. „Nu pot număra toate aceste accidentări pe două mâini, e o nebunie”, a spus Pogačar.

El a recunoscut însă că astfel de incidente sunt considerate normale în ciclism. „Am văzut un video în acest an, după accidentul meu, cu Marc Márquez, pilotul de MotoGP, şi de câte ori a căzut în carieră şi câte probleme a avut. Atunci mi-am zis: OK, sportul nostru nu e chiar atât de riscant. Dar, în acelaşi timp, dacă te uiţi la alte sporturi, e destul de rău”, a declarat el.

Securitatea, o problemă structurală

Pogačar a fost dintotdeauna o voce expresivă în discuţiile despre siguranţa cicliştilor. Cu cinci zile înainte de accidentul său, i-a convins pe cei din pluton să se oprească din motive de siguranţă în timpul unei furtuni puternice cu grindină din Pirinei, când întregul grup s-a adăpostit într-un hotel.

La începutul lunii august, ciclismul a fost marcat de moartea tânărului britanic Finlay Tarling, în vârstă de 19 ani, lovit de un vehicul neautorizat care circula pe sens invers pe un traseu închis în cadrul Volta a Portugal. Pogačar s-a alăturat colegilor săi în demersal de redefinire a strategiei de siguranţă.

„Anul acesta a fost din nou un an foarte, foarte rău. Aceste accidente devin tot mai frecvente. Am văzut nişte statistici conform cărora îi afectează mai ales pe cicliştii sub 23 de ani, şi nu cred că e o coincidenţă, pentru că organizarea curselor este la un nivel şi mai scăzut decât în WorldTour”, a spus Pogačar.

El a explicat că, în cursele mai mici, există mai puţine protocoale de siguranţă, mai puţini poliţişti şi mai puţini oameni care se ocupă de starea drumului. Prin comparaţie, la Turul Franţei, poliţiştii sunt amplasaţi aproape la fiecare viraj, semnalizarea este bună, iar carosabilul este curăţat temeinic.

Revenirea unui lider

La 28 de ani, Pogačar vorbeşte deja ca un lider al plutonului. El este singurul ciclist care îl urmează activ în statistica istorică pe Eddy Merckx. În acest sezon, Pogačar egalase recordul all-time cu a cincea victorie în Turul Franţei şi realizase, una dintre cele mai bune campanii de clasice de primăvară din istoria sportului.

Accidentul din august a reprezentat însă cea mai mare provocare a carierei sale. Pogačar a spus că nu mai simte disconfort, dar trebuie să fie atent să nu cadă din nou pe bicicletă şi să nu ridice greutăţi mari cu braţul stâng. În rest, susţine că poate face aproape totul normal.

„Sunt doar fericit să fiu în viaţă”, a repetat Pogačar. Pentru un sport în care cicliştii se află zilnic la doar un strat subţire de material textil distanţă de asfalt, afirmaţia nu este doar o formulă de recunoştinţă, ci o evaluare directă a riscului pe care îl implică profesia.

Afla mai multe despre: tadej pogačar