La 25 de ani, Holden Trent, portar la Philadelphia Union, a murit brusc, după o viaţă petrecută între spitale, fracturi şi tratamente experimentale. Familia, logodnica, antrenorii şi colegii lui spun acum povestea unui sportiv care a ascuns durerea ca să nu fie tratat altfel şi care a ajuns, în pofida tuturor şanselor, profesionist în cel mai competitiv sport din lume.
Un copil bolnăvicios cu un vis uriaş
Încă din primii ani, Holden a fost un copil fragil. Mama lui spune că prima otită a apărut când avea doar patru săptămâni. Până la 20 de ani, a trecut prin nouă seturi de tuburi în urechi şi rămăsese parţial surd la o ureche din cauza unui timpan perforat.
La doi ani, a căzut la grădiniţă şi şi-a rupt femurul în spirală, iar medicii l-au pus într-un corset de ghips care a durat aproape şase luni. La două săptămâni după ce i s-a scos ghipsul, s-a aplecat să ridice o jucărie într-un loc de joacă dintr-un restaurant Chick-fil-A, s-a dezechilibrat şi şi-a rupt un braţ.
Potrivit mamei sale, până la 12 ani suferise 14 fracturi, iar până la 18 ani, când a plecat de acasă, ajunsese la 23 de oase rupte. La cinci ani, mâinile şi picioarele au început să i se „descuameze în foi”, iar copilul făcea febră. Diagnosticul a fost boala Kawasaki, o afecţiune care provoacă inflamarea pereţilor vaselor de sânge, în special a arterelor care irigă inima.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Curând după aceea, medicii au stabilit că suferă şi de boala Crohn, o afecţiune inflamatorie intestinală care provoacă iritaţii şi inflamaţii ale tractului digestiv. În discursul rostit la slujba de celebrare a vieţii lui Holden, Liza a spus că pe la opt ani a devenit rezistent la medicaţie şi că un specialist de top în Crohn pediatric i-a descris cazul drept cel mai grav pe care îl văzuse vreodată.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
Familia nu ştie dacă există vreo legătură între boala Crohn şi „evenimentul cardiac” de dinaintea morţii.
„Ca mamă… nu aş schimba nimic din ce am făcut, dar am lăsat să intre multe medicamente în corpul copilului meu”, spune Annie B. „Nu pot nici să spun câte medicamente a încercat. Am participat la studii clinice pentru că nimic nu funcţiona. Nu aveam de ales. Nu ar fi supravieţuit până la zece ani dacă nu intram într-un studiu clinic. Nu ştim ce au făcut medicamentele acelea cu trupul lui, aşa că, ca mamă, pur şi simplu nu aş schimba nimic: i-au permis să-şi atingă visurile.”
Holden a fost testat şi pentru osteogeneza imperfectă, cunoscută drept „boala oaselor de sticlă”, dar rezultatele au fost neconcludente. Cu timpul, familia a ajuns să creadă că dificultatea de a absorbi nutrienţii a contribuit la fragilitatea oaselor lui.
Fotbalul, „identitatea” lui
Pentru Holden, fotbalul era mai mult decât un sport. Brie îşi aminteşte că el îl numea propria „identitate”. „Asta chiar l-a ţinut în mişcare”, spune mama lui. „Chiar şi când nu se simţea bine, voia să joace. Când mergeam la perfuziile care durau o zi întreagă, ne uitam toată ziua la filmuleţe cu fotbal.”
Boala complica însă fiecare etapă a pregătirii. „Nu putea să mănânce înainte de meciuri şi nici înainte de antrenamente, pentru că ar fi trebuit să ajungă la toaletă sau se temea că va trebui”, explică Annie B. „Îl luam mai devreme de la şcoală, îl lăsam să mănânce, pentru că ştia că are nevoie de două ore, două ore şi jumătate ca să digere înainte de antrenament.”
Secretul pe care nu l-a împărtăşit în vestiar
Când a ajuns la facultate, mai întâi la West Virginia, apoi la High Point, Holden a evitat să le spună antrenorilor despre boală. La fel a procedat şi la Philadelphia Union, unde doar echipa medicală ştia. Nu voia să fie tratat diferit.
„Nu voia să-l definească”, spune mama lui. „Nu voia ca antrenorii sau prietenii să creadă că nu poate face ceva pentru că e bolnav. Nu voia să piardă o oportunitate pentru că cineva hotărâse că nu e în stare.”
În anumite momente, Annie B. l-a rugat să le dezvăluie mai multe antrenorilor. Înainte de plecarea la West Virginia pentru un semestru, a fost internat aproape două săptămâni din cauza unei acutizări severe, iar greutatea i-a scăzut cu 18 livre, adică aproximativ opt kilograme.
La Union, fundaşul Nathan Harriel a împărţit camera cu el. „Nu l-am văzut niciodată luând vreun medicament”, a declarat Harriel pentru The Athletic. „Era foarte discret. Când mama lui ne-a spus mie şi lui Phil despre boala lui, în timp ce era la terapie intensivă, nu aveam nici cea mai vagă idee.” Mulţi foşti colegi au aflat adevărul abia din discursul Lizei, la slujba de celebrare a vieţii lui.
„Mi s-a strâns inima şi mai tare pentru el”, spune Jeremy Rafanello, coechipier la Union. „Pot doar să-mi imaginez cât de mult s-a forţat ca să fie cel care era. Reacţia mea a fost că e un adevărat dur. Mentalitatea lui a fost una dintre cele mai bune pe care le-am văzut, nu doar în fotbal, ci în viaţă în general.”
Wheddon îşi aminteşte că s-a întrebat cum a reuşit Holden să facă tot ce a făcut. „Numărul de oase rupte de-a lungul timpului… Cum a ajuns portar?”, se întreabă el.
O carieră pe care rănile i-au furat-o
Pe parcursul a două zile petrecute la Greensboro, Annie B. a vrut să vorbească despre fiul ei nu doar despre felul în care a murit, ci şi despre felul în care a trăit. Povesteşte că nu mai suportă să asculte muzică, pentru că fiecare melodie o duce înapoi la Holden. Merge adesea la meciurile echipei High Point sau se aşază pur şi simplu lângă teren, fiindcă aşa se simte mai aproape de el. Crăciunul este cel mai greu, pentru că lui Holden îi plăceau decoraţiunile.
Îşi găseşte liniştea gândindu-se la ultima lui zi la Greensboro, în care făcea planuri de viitor.
După doi ani la Union, în care jucase de şase ori ca titular pentru echipa secundă, Holden hotărâse să se retragă din fotbal. Îşi rupsese un deget, dar a continuat să se antreneze în ciuda durerii, până când a ajuns să fie nevoit fie să-l fuzioneze chirurgical, fie să-l piardă. „A ales să fuzioneze degetul, ştiind că probabil asta îi va pune capăt carierei”, spune Annie B.
„Imposibilitatea de a-l îndoi urma să-i îngreuneze mult prinderea mingii şi o ştia.”
Potrivit lui Brie, operaţia a fost brutală: i s-au prelevat grefe osoase din încheietura mâinii pentru a umple un spaţiu din articulaţie, iar în deget i-au fost montate o placă şi şuruburi care îl ţineau fix. După aceea nu mai putea nici măcar să ţină corect o crosă de golf.
Holden decisese să se retragă şi îi arătase lui Brie fotografia pe care voia să o folosească pentru anunţul de pe Instagram. Mama lui avea să afle mai târziu că el trimisese o scrisoare unui agent din Greensboro pentru a înţelege cum poate intra în lumea agenţilor sportivi. În jurnalele lui a găsit chiar şi nume imaginate pentru o agenţie-boutique, pe care o plănuia pentru viaţa de după fotbal.
Pentru antrenorii lui, rămâne regretul că rănile, „cele mai importante pe care le-am văzut vreodată la cineva care a continuat să joace”, după cuvintele lui Rafanello, l-au privat de potenţialul deplin. „Înainte de toate astea, cerul era limita”, insistă Haines. „Îl vedeai ajungând la echipa naţională.” Gillon îl compară cu cea mai bună versiune a fostului portar al lui Manchester United, David de Gea: agil, suplu şi uneori neortodox.
La High Point, Holden a devenit căpitanul echipei şi a condus-o la prima victorie din istoria ei masculină la turneul final NCAA, un 2-0 în faţa celor de la North Carolina. A fost desemnat Sportivul Anului 2023 al universităţii. Nici acolo drumul nu a fost simplu. Transferat de la West Virginia pentru a fi mai aproape de familie, din cauza stării de sănătate tot mai precare a bunicului dinspre mamă, Holden suferea după o pierdere dureroasă.
„Tocmai trecuse printr-o experienţă tragică şi dificilă”, spune Haines. „Era numai foc: un tip intens, emotiv, competitiv. Era peste tot. Nu reuşea să pună totul în ordine. Am muncit ca să devină un coechipier, un lider şi un comunicator mai bun. Şi a durat. A muncit la asta fără încetare. Dar avea emoţie, ceea ce însemna să lovească bara porţii sau să exagereze şi să nu poată reacţiona când lucrurile nu mergeau bine. Avea toate calităţile unui atlet de performanţă, dar nu era încă pregătit să le canalizeze. Îşi dorea atât de mult încât se pedepsea singur.”
Brie spune că după fiecare meci se întorceau la casa ei de student ca să revadă prestaţia lui şi să noteze ce poate fi îmbunătăţit. Când a ajuns la combine-ul MLS, mai multe echipe erau interesate de el: D.C. United, Orlando, Inter Miami şi Charlotte, dar Philadelphia Union a câştigat cursa. Holden i-a scris mamei sale o scrisoare în care spunea că „îşi îndeplinise toate visurile pe care le avusese vreodată”. „Ca mamă, cu el plecat, mă face foarte fericită să ştiu că s- a simţit împlinit şi că şi-a întâlnit marea iubire”, spune Annie B. „A atins repere pe care mulţi copii nu le ating niciodată.”
Cererea în căsătorie de la Florenţa
Pe 15 decembrie 2023, Holden Trent şi-o conducea pe iubita lui, Brie Losito, pe dealurile abrupte ale Florenţei, pe lângă vechea biserică San Miniato al Monte. Traseul fusese planificat meticulos de sora lui, Liza, până la locul exact în care trebuia să îngenuncheze. Liza se ascunsese într-un tufiş din apropiere şi filma cererea în căsătorie pentru familia lui Brie, rămasă acasă, în nordul statului New York.
Holden avea 24 de ani şi era portar în MLS, la Philadelphia Union. Cei doi erau împreună de patru ani, de când se cunoscuseră la High Point University, în Carolina de Nord, unde Brie juca lacrosse şi concura cu el pe terenul de golf. Viaţa le surâdea. În aceeaşi zi, Holden trecuse printr- un magazin Louis Vuitton pentru a-şi cumpăra un hanorac potrivit ocaziei, iar seara familia lui a ciocnit pahare într-un restaurant italienesc rustic. Mama lui a păstrat inelul pe tot parcursul vacanţei.
„Brie l-a înţeles ca nimeni altcineva”, spune mama lui Holden, Annie B. Carter. „A înţeles intensitatea lui. A fost cea mai mare susţinătoare a lui.” Ea mărturiseşte că se temea ca fiul ei, atât de concentrat pe fotbal încât viaţa lui devenise unidimensională, să nu-şi găsească niciodată o dragoste. „Dar a găsit-o.”
Nunta fusese programată pe 20 decembrie 2025, la William Aiken House, pe King Street, în Charleston. Jonathan Clark, prieten din copilărie al lui Holden, fusese ales printre însoţitorii mirelui şi insista pentru o petrecere de burlaci la Las Vegas. Brie îşi alesese deja rochia, împreună cu mama ei şi cu Annie B. „A fost a treia pe care am probat-o. Am cumpărat-o. Apoi au început să o facă… dar rochia nu am mai primit-o niciodată”, spune ea.
Ultima zi petrecută la Greensboro
În dimineaţa de 23 octombrie 2024, în casa lui din Greensboro, Carolina de Nord, Holden Trent nu s-a mai trezit. Avea 25 de ani. Cei apropiaţi descriu cu o simplitate emoţionantă ziua
precedentă. Union nu prinsese play-off-ul, aşa că Holden se întorsese acasă şi trecuse pe la High Point University. A luat prânzul într-un restaurant mexican din oraş cu fostul său antrenor, Zach Haines, şi cu antrenorul de portari Josh Gillon.
Cei doi l-au rugat să vorbească în faţa echipei, dornici ca lecţiile lui să ajungă la jucătorii de acum, după ce devenise cel mai bine draftat fotbalist din istoria echipei masculine de la High Point. Directorul de portari al formaţiei Union, Phil Wheddon, explică de ce parcursul lui era deja o anomalie statistică: doar 1,4% dintre fotbaliştii universitari sunt aleşi la draftul MLS, iar dintre aceştia doar 46,7% semnează un contract profesionist.
„Îmi amintesc foarte clar”, spune Jefferson Amaya, fost coechipier, prezent în vestiar în ziua aceea. „Purta o geacă neagră. Vorbea despre următorul capitol din viaţa lui.”
Brie îşi aminteşte seara petrecută în familie, cu cina şi cu o plimbare în jurul blocului. „Ne-am
întors acasă, am scos câinele afară şi apoi eram în pat”, povesteşte ea. „Eu adormeam mereu înaintea lui. I-am spus că îl iubesc… şi cred că asta a fost tot.”
Familia a vorbit despre un „eveniment cardiac”, iar pe 26 octombrie 2024 moartea lui Holden a fost anunţată public, cu foarte puţine detalii. Abia acum, în cadrul unor interviuri acordate The
Athletic la New York, Philadelphia şi Greensboro, logodnica, familia, prietenii şi colegii lui sunt pregătiţi să vorbească despre ce s-a întâmplat şi, mai ales, despre cum a trăit.
Săptămâna în care terapia intensivă s-a umplut de tineri
Când Holden a fost dus la spital, comunitatea lui s-a strâns în jurul lui. Prieteni, familie şi coechipieri au venit în număr mare la terapie intensivă. Jonathan Clark, prietenul din copilărie care lucrează acum în investiţii la New York, a primit telefonul mamei sale în timp ce se afla la birou. A doua zi dimineaţă era deja în Carolina de Nord, purtând un tricou de meci pe care i-l dăruise Holden.
Harriel a aflat prin intermediul unui joc de fantasy football: colegul lor Jack McGlynn îi scrisese lui Holden să facă un transfer în echipa virtuală şi nu primise niciun răspuns. Liza l-a sunat apoi pe Harriel şi i-a explicat ce se întâmplase, iar el şi Wheddon au zburat imediat spre sud.
Antrenorii de la High Point, Haines şi Gillon, conduceau o sesiune de pregătire când au primit apelul. Mama lui Brie a luat primul zbor disponibil, iar cele mai bune prietene ale ei au sosit la scurt timp după.
Gillon, care îl cunoştea pe Holden de peste un deceniu, îşi aminteşte că a parcurs cei 150 de yarzi (aproximativ 137 de metri) de la teren la maşină în tăcere, buimac. El şi Haines au condus apoi spre spital.
„Îmi amintesc cum stătea Brie acolo, în lacrimi”, spune Gillon, cu ochii umezi. „Trei zile a fost o paradă de oameni. Phil de la Union a dormit la mine acasă în săptămâna aceea. Nu-l mai întâlnisem niciodată. Pur şi simplu i-am primit pe toţi, iar acum suntem apropiaţi, legaţi de ceea ce s-a întâmplat.”
Annie B. îşi imaginase că cei din conducerea spitalului vor fi furioşi. Secţia de terapie intensivă permite de obicei cel mult doi vizitatori, dar prietenii şi familia lui Holden au ocupat sala de aşteptare. „Toţi tinerii aceia stăteau acolo”, spune ea, cu vocea tremurând. „Aveau nevoie să fie împreună. Cred că nu voiau să-l părăsească pe Holden.”
Ea a lăsat pe oricine să-şi ia rămas-bun. „Unii ar putea crede că e o nebunie. Dar voiam ca oamenii să aibă acest sentiment de încheiere. Apoi rămâneam peste noapte singură cu el. Era important pentru mine să am puţin timp doar cu fiul meu.”
Harriel îşi aminteşte: „Am cedat complet… Nu vrei să-ţi aminteşti pe nimeni aşa. Dar am fost fericit că am putut măcar să merg şi să-mi iau rămas-bun ultima oară.”
În zilele următoare, Gillon a condus zeci de tineri în salonul lui Holden, ajutându-i să-şi spună ultimele cuvinte. El şi echipa lui au primit telefonul final pe 26 octombrie, în autocarul care îi ducea la meciul cu Presbyterian College, din Carolina de Sud.
Haines povesteşte: „Renunţi la masca liderului puternic care îşi păstrează calmul. Nicio şansă, a fost prea greu şi nu ar fi fost modul potrivit. Aveam să fiu acolo şi să plâng alături de ei.”
Fundaţia Goal 13 şi moştenirea lăsată comunităţii
În primele ore de la internare, în noaptea aceea petrecută la spital, Annie B. a început să facă un plan. Spune că instinctul de mamă i-a spus că fiul ei nu va supravieţui. „Ştiam că Holden voia să fie donator de organe”, spune ea (se înscrisese ca donator). „Mentalitatea lui era: «Dacă pot să împiedic pe cineva să se simtă la fel de rău cum m-am simţit eu în copilărie, cu plăcere.» Atunci am spus că vreau să înfiinţez o fundaţie.”
În ultimii doi ani, şi-a canalizat toată dragostea pentru Holden în crearea de oportunităţi pentru tinerii din Greensboro. Fostă profesoară de educaţie specială, vede riscurile din vieţile unidimensionale ale tinerilor sportivi care îşi urmăresc visul, aşa că fundaţia organizează ateliere de educaţie a caracterului şi asociază tinerii sportivi cu mentori, cu scopul de a cultiva „leadership, rezilienţă şi un caracter puternic în rândul sportivilor-elevi din întreaga ţară”. Detalii despre iniţiativă se găsesc pe site-ul oficial al fundaţiei Goal 13.
Pentru strângerea de fonduri există un turneu anual de golf care poartă numele lui Holden şi competiţia de fotbal Holden Trent Community Cup, la care a participat în acest an şi echipa secundă a celor de la Inter Miami, alături de un meci între High Point şi Universitatea din Carolina de Nord. Fundaţia organizează şi o licitaţie online.
La High Point a fost înfiinţată o bursă în numele lui Holden, pe care Annie B. a cerut să o primească studenţi din prima generaţie din familiile lor care ajung la facultate.
Acasă la Greensboro, familia a găzduit ani la rând tineri fotbalişti aspiranţi, iar Holden îşi cedase adesea camera în timpul verii, dormind pe un pat gonflabil. De multe ori el era cel care insista ca mama lui să-l primească pe ultimul talent venit în oraş. Unul dintre ei, Steven James, a devenit atât de apropiat de familie încât era considerat fratele adoptiv al lui Holden.
„Fundaţia Goal 13 mă ţine în picioare”, spune Annie B., abia reţinându-şi lacrimile. „Dacă mă opresc, nu ştiu ce se va întâmpla… Lumea mea s-a schimbat în ziua în care a murit.”
Cei care au rămas: Brie, Annie B. şi obiectele păstrate
Brie s-a mutat între timp la New York. La început, le spunea uneori prietenilor că simte că trăieşte o „viaţă falsă”. „Mă simţeam ca o impostoare, ca şi cum aceasta nu ar fi viaţa pe care ar trebui s-o trăiesc. Dar este, şi e foarte greu”, mărturiseşte ea.
„Aveam toată viaţa înainte. Când e persoana ta, cea cu care ar fi trebuit să-ţi petreci restul vieţii… acesta era viitorul meu. Atunci simţeam că nu mai am un viitor.” Gândurile acestea sunt mult mai rare în prezent, iar Brie îl ţine aproape pe Holden.
Împărtăşeau pasiunea pentru „Urzeala tronurilor” şi îşi numiseră câinele, un ciobănesc german, „Ghost”, după lupul-alb al lui Jon Snow. În dormitorul ei din Manhattan păstrează tricourile şi mănuşile de portar ale lui Holden, precum şi o parte din cenuşa lui.
Are şi un cadru de la nunta surorii lui, la care Holden a condus-o la altar pe Liza. A păstrat şi un mesaj, cuvintele pe care bunicul lui le spunea mereu: „Toată dragostea pe care o poţi oferi”.
Mai are o parte din hainele lui, nespălate niciodată, pentru că păstrează ce a mai rămas din mirosul lui. Din hainele lui vechi au fost făcute păturici matlasate, iar în dormitor ţine păturile în care se strângeau amândoi în apartamentul lor din Wilmington.
Annie B. a devenit bunică: în acest an, Liza a născut un băieţel pe nume Wills. Rămâne foarte apropiată de Brie. „Îmi doresc ca ea să aibă copii”, spune despre logodnica lui Holden. „Îmi doresc să se căsătorească… Are atât de multă dragoste de oferit şi atât de multe de dăruit. Aş fi prima persoană care ar sărbători alături de ea, pentru că o iubesc atât de mult.”
Căutarea alinării a dus-o pe Annie B. şi în locuri neconvenţionale. Vara trecută a participat la o tabără din pădurile din Arkansas, unde s-a alăturat altor mame care au pierdut un copil şi a cunoscut un medium. „Aveam nevoie de un grup de oameni care înţeleg cum mă simt”, spune ea.
La Philadelphia Union, dulapul lui Holden a rămas în vestiarul primei echipe, decorat cu fotografiile lui. Harriel poartă şi acum iniţialele lui pe ghete. „Moartea lui Holden ne-a învăţat multe”, spune Rafanello. „Ne-a amintit că jucătorii trec prin multe. Poate nu le ştii toată povestea. Am zis: «Omule, a fost un războinic.»”
„Omul acela a dus o bătălie în fiecare zi ca să fie persoana care a fost. Ar fi putut renunţa oricând, dar nu a făcut-o. Iei povestea lui şi, dacă eşti în minutul 80 al unui meci, îţi aminteşti de el şi îţi spui: «Haide, mai am destulă energie.»”
Afla mai multe despre: holden trent
