Aici sunt banii dumneavoastră! Implicarea politicului în sportul românesc - conexiuni, nepotisme, rubedenii. Cum s-a ales praful de zeci de milioane de euro din bugetul statului

Picajul sportului românesc nu are nimic de-a face cu întâmplarea. Din contră. Este o consecinţă clară a modului în care a fost organizat, gestionat şi minţit preţ de 27 de ani.  

Ani grei în care stadioane întregi au dispărut sub apăsarea timpului sau a presiunilor imobiliare, ani în care sălile de sport s-au dărâmat în timp ce bazinele s-au înecat. Şi dacă nu era suficient, atunci css-urile, adevărate pepiniere de talente, au fost îngropate şi ele. Şi apoi s-a aşternut tăcerea. Ca într-un film mut, nimeni nu a mai putut să vorbească, nimeni nu a mai ştiut nimic. S-a uitat totul, s-au pierdut vinovaţii. Puţinii antrenori care au deschis gura au dispărut din sistem, la fel profesorii care au blamat situaţia. Au dispărut, pur şi simplu. O vreme au vorbit pe la colţuri, apoi au fost înghiţiţi de vâltoarea timpurilor.

Guvernanţii, indiferent de culoarea lor, cu foarte puţine excepţii, au luat poziţia struţului şi au dat in corpore vina pe moştenire şi predecesori. Care predecesori, de cele mai multe ori, veţi observa, au făcut parte din acelaşi partid care a stat la putere încă de la început. Sub diferite denumiri, alianţe sau cumetrii.

 

Căci, până la urmă, şi despre cumetrii este vorba, despre o mână care spală pe cealaltă. Aşa a fost sufocat sportul românesc în ciuda investiţiilor masive. Bani care, în mod surprinzător, au venit, dar care au avut darul de a lucra la suprafaţă, la imagine şi care n-au băgat deloc în seamă drama din interior. Aşa s-a ajuns de la participări onorante la Jocurile Olimpice la perspectiva dezastrului de mâine. Acesta a fost traseul de la medalii de aur şi sporturi pe care le-am avut sub monopol la umilinţele din prezent. 

An de an, ministru de ministru, guvernare de guvernare. 

Îi luăm pe rând şi vă lăsăm să trageţi singuri concluziile. 

Suntem în decembrie 1989 şi pe străzile Bucureştiului încă se trage. E sânge peste tot. Mor oameni nevinovaţi. Se aude şuier de gloanţe, cad la pământ copii, tineri, taţi, mame şi fraţi. Infernul e al nostru, al urmaşilor. Al părinţilor nevoiţi să-şi ducă la groapă odrasla pentru că a îndrăznit să viseze la libertate.

Şi totuşi, nu toată lumea e speriată. În anumite camere se fac şi se desfac guverne şi ministere. Aproape imediat se pune în mişcare un sistem diabolic de propagandă. Oameni care vin să ne salveze sunt linşaţi şi transformaţi în bestii cu chip uman.

Şi în ianuarie 1990 avem primul guvern considerat liber. Vorbim de guvernul Petre Roman. Ba mai mult de atât, prin decret se înfiinţează şi Ministerul Sportului şi lucrurile, credeam cu toţii, îşi urmau cursul firesc.

Intră în scenă şi primul ministru al sportului,

 

MIRCEA ANGELESCU

Nimeni altul decât creaţia lui Ştefan Andrei, fostul ministru de externe al Partidului Comunist. Un om din vechiul sistem, un om cu relaţii importante în structuri care în loc să dispară, doar se reorganizează. Fost secretar CC, loc unde îl cunoaşte şi pe Ion Iliescu, Angelescu, până atunci preşedintele Federaţiei Române de Fotbal, îl aruncă în scenă pe Mircea Sandu care reuşeşte să câştige alegerile la intervenţia directă a sa. 

După ce pleacă de la minister, în 1992, Angelescu înfiinţează Liga Profesionistă. Este primul preşedinte al forului, într-o organigramă în care apare ca vicepreşedinte şi Dumitru Dragomir. Lui îi predă ştafeta patru ani mai târziu. La zenit de viaţă, Angelescu nu îşi ascunde regretul ajutorului oferit celor doi oameni de fotbal aflaţi la începutul carierelor. 

Şi dacă lucrurile sunt clare în cazul primului om care se ocupă de destinul sportului, mergem mai departe şi constatăm că şi al doilea ministru urmează linia. BOGDAN NICULESCU DUVĂZ intră în politică direct secretar al FSN. Devine între timp campion la mandate ca parlamentar, dar mai presus de toate, de numele acestuia este legat primul mare scandal al sportului. Duvăz este acuzat că a gestionat perioada în care au fost devastate toate bazele sportive construite în comunism.

Guvernul Theodor Stolojan aduce o schimbare. Îl propune ca ministru pe IOAN MOLDOVAN, un om venit din justiţie, dar care stă prea puţin în funcţie pentru a putea face ceva. Ajuns între timp şef DNA Oradea, Moldovan avea să spună: "m-am lămurit repede că de fapt nu aveau mare nevoie de mine pentru că idealurile mele erau foarte departe de ale lor".

Guvernul Nicolae Văcăroiu schimbă din nou macazul. Îi oferă postul lui GHEORGHE ANGELESCU, fiul temutului general SIE, Vasile Angelescu. De altfel, tatăl său oferă o declaraţie antologică. "Fiul meu a meritat această demnitate, deoarece înaintea alegerilor, a făcut parte dintr-o echipă de şoc, care rupea afişele electorale ale opoziţiei".

Între timp, Gheorghe Angelescu a devenit cel mai longeviv consilier prezidenţial. Da, citiţi bine. A fost numit în funcţie ca şeful Cancelariei Ordinelor de la Administraţia Prezidenţială de către Ion Iliescu, păstrat preţ de două mandate de Traian Băsescu şi preluat de Klaus Iohanis. 

Îl urmează în funcţie ca ministru al sportului, ALEXANDRU MIRONOV, fost consilier prezidenţial pentru Ion Iliescu, fost purtător de cuvânt al acestuia, dar în sfârşit un personaj cu legături în sport. Mironov a fost şi vicecampion naţional la scrimă. 

Guvernul Victor Ciorbea aduce practic prima schimbare majoră în politica românească. După ani buni de stânga, puterea este câştigată de dreapta. MIHAI SORIN STĂNESCU este numit ministrul Sportului şi pentru o perioadă lucrurile încep să se mişte. Noul demnitar anunţă un control la sânge la FRF, dar cade până la urmă la pace cu şeful fotbalului. Şi cam atât - ţara constată cu stupoare că polii politici se amestecă fără pic de ruşine, că platformele sunt uitate, promisiunile neonorate şi praful se aşterne peste toate speranţele omului de rând.

Preţ de aproape trei ani de zile, de sport se ocupă apoi, liberalul CRIN ANTONESCU, şi asta indiferent de numele premierului. Fie că vorbim de Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Mugur Isărescu. Antonescu are marele merit de a iniţia un pachet de reforme, cea mai apreciată fiind renta viageră oferită atleţilor cu performanţe olimpice.

Dar cam atât cu lucrurile bune. Este acuzat şi că a semnat înstrăinarea unui teren important în zona Herăstrău aparţinând clubului Sportul Studenţesc şi găsit chiar vinovat. Tardiv, pentru că între timp, fapta s-a prescris. Mai mult de atât, cât a fost ministru, Antonescu este arătat cu degetul şi pentru lipsa de la program.

Între timp, acesta îşi urmează cariera politică şi candidează la prezidenţiale unde iese pe locul 3. Ajunge măcar ca interimar, cel mai puternic om din stat, cât timp Traian Băsescu a fost suspendat din funcţie. 

Guvernul Adrian Năstase îl propune ca ministru al sportului pe GEORGIU GINGĂRAŞ. Nu e dragoste la prima vedere şi nici măcar la ultima. Gingăraş este acuzat din toate părţile de nereguli, face parte din iniţiatorii celebrului proiect 400 de săli de sport, majoritatea dintre ele sfârşind la pământ şi termină mandatul pus la zid. Propune totuşi înfiinţarea unui tribunal sportiv în fotbalul românesc.

După Gingăraş sportul românesc trece printr-un nou proces de rebranding. Îşi pierde ministerul şi se transformă într-o Agenţie Naţională condusă pe rând de Octavian Morariu, Constantin Diaconu şi Octavian Bellu, oameni care încearcă fără prea multe resurse să repună în mişcare un mastodont deja rănit serios. Şi lucrul acesta începe să se vadă în primul rând din rezultatele înregistrate la Jocurile Olimpice.

Astfel, dacă în 1992, la ediţia din Barcelona, delegaţia României număra 179 de sportivi şi se întorcea cu 18 medalii, patru ani mai târziu frâna de mână era deja ridicată. La Atlanta, în SUA, ne-am dus cu 168 de sportivi, dar am reuşit printr-o minune să obţinem 20 de medalii. În Australia, la Sydnei, numărul sportivilor calificaţi scade şi mai mult. 156 fac deplasarea şi culmea, bifăm, cea mai bună ediţie, cu 26 de medalii. Asta şi pentru că în sport s-au investit nu mai puţin de 31 de milioane de lei, avea să se laude politicul. Şi până la un punct avea dreptate.

Dar la Atena suntem deja în picaj total. Mergem cu 124 de sportivi şi rezultatele slabe încep să apară. Rămânem cu 19 medalii şi se văd clar primele semne de întrebare, dar niciun răspuns. Toată lumea ridică din umeri, specialiştii din domeniu arată fundaţia, însă guvernanţii întorc spatele şi se laudă în continuare cu bani grei aruncaţi în sport. Şi culmea este că federaţiile au beneficiat de alocări în valoare totală de 96 de milioane de lei, din care 50 vin de la bugetul de stat şi 39 de la bugetul COSR. Pe la colţuri însă, nu toţi sunt mulţumiţi. Medaliaţii olimpici îşi primesc într-adevăr sumele, dar cam atât. Pentru ceilalţi rămâne aşa cum s-a stabilit - poate de la anul.

De altfel, este momentul în care sportul românesc cade într-o adevărată prăpastie. Guvernul Călin Popescu Tăriceanu nu-l introduce pe lista ministerelor, ba chiar, prin vocea premierului anunţă sec că acesta nici nu reprezintă o prioritate naţională. Tras de urechi de toată lumea, actualul şef al Senatului îşi mai îndulceşte discursul, însă spune că nu acesta este motivul prezenţei slabe de la Jocurile Olimpice. Se atinge pragul cel mai de jos, arenele se prăbuşesc în aşteptarea investiţiilor care nu mai vin niciodată, începe o vânătoare a vinovaţilor de ochii lumii, antrenorii se reorientează către alte meserii mai bănoase, în timp ce aria de selecţie scade dramatic.

La Beijing ajung doar 104 sportivi care se întorc cu 8 medalii. 129 de milioane de lei din care 70 vin de la bugetul statului şi 42 de la bugetul COSR, merg în sport. Specialiştii încep să vorbească despre sisteme piramidale, despre bazele sportive care au dispărut, despre construcţie. Apar şi primele certuri interne. Se arată cu degetul federaţiile fără niciun rezultat, dar care anual primesc sume importante, se acuză forurile care mai degrabă par ale unor pasionaţi, nicidecum ale sportului şi care primesc şi ele o felie de la buget.

Guvernul Emil Boc înţelege nevoia unui minister şi o numeşte în funcţie pe MONICA IACOB RIDZI. Povestea e relativ recentă -  termină condamnată după ce este acuzată de abuz în serviciu şi fals intelectual în legătură cu fapte de corupţie. Astfel, sub pretextul unor manifestări de amploare la nivel naţional dedicate Zilei Naţionale a Tineretului, Ridzi externalizează anumite servicii şi atribuie ilegal unor firme private contracte de prestări servicii. Urmează un proces lung şi în premieră un om care se ocupă şi de sport este găsit vinovat.

 

 

Este urmată în funcţie de LUMINIŢA PLĂCINTĂ un om contestat de mai toată lumea pentru faptul că nu are nicio legătură cu sportul. Doina Melinte şi Carmen Tocală conduc apoi destinele, chiar dacă fără minister.

Sportul este lipit până la urmă educaţiei şi cercetării şi este luat în primire pe rând de Cătălin Baba, Ioan Mang sau Ecaterina Andronescu, oameni fără nicio legătură cu domeniul şi ale căror priorităţi sunt cu totul altele. 

Lucrul acesta se vede şi la Londra abia reuşim să calificăm 105 sportivi. Câştigăm 9 medalii, însă doar două dintre ele sunt de aur. Federaţiile sportive beneficiază de alocări de 118 milioane de lei, majoritatea banilor venind de la bugetul statului şi COSR-ului. Devine clar ca lumina zilei că ceva se întâmplă. Sunt traşi la răspundere toţi, mai puţin politicul dintr-un motiv cât se poate de simplu. De acolo vin banii.

Guvernul Victor Ponta îl scoate la lumina reflectoarelor pe NICOLAE BĂNICIOIU. Medic stomatolog de meserie, acesta ajunge ministrul sportului, dar nu rezistă sarjei a doua de remanieri şi în al treilea cabinet îi lasă locul GABRIELEI SZABO.

Pentru Bănicioiu vin vremuri tulburi. Ajunge şef peste sănătate şi este considerat unul dintre principalii vinovaţi pentru felul în care a fost gestionată situaţia de la Colectiv. 64 de oameni mor, 64 de tineri, 64 de suflete nevinovate. În tot acest timp, o singură declaraţie bântuie jurnalele televiziunilor. "Avem de toate", avea să-l facă celebru pe Bănicioiu, dar în mod negativ. Nu, n-am avut de toate, ba chiar n-am fost deloc pregătiţi şi n-am avut de niciunele.

Gabi Szabo aplică legea sponsorizării arătată cu degetul de mai toată lumea, lucrează la facilităţile fiscale ale sportului şi modernizează bazele naţionale. Alăturarea de PSD avea să-i aducă însă şi multe prejudicii de imagine. E acuzată şi că la împărţirea bugetului aloca bani mulţi atletismului, ramură considerată de suflet, dar care sfârşeşte în genunchi probele Jocurilor Olimpice. 

Urmează guvernul de tehnocraţi condus de Dacian Cioloş şi ELISABETA LIPĂ preia frâiele ministerului. La Rio de Janeiro nu mai strângem nici o sută de sportivi calificaţi. Sunt 96 care reuşesc un total de 5 medalii, una singură fiind de aur. 164 de milioane de lei sunt investiţi în acest ciclu olimpic, dar totul este în zadar. Lipă trage şi ea un semnal de alarmă. "Probabil că o parte din probleme au venit de la baza sportului românesc, acolo unde s-a investit mai puţin, automat şi aria de selecţie s-a diminuat în ultimii 10 ani. Dar, este clar că au fost şi probleme de altă natură, de organizare, de administraţie, de cheltuire a banilor! O nouă organizare a sportului se impune, dar şi cu o strategie bine definită, altfel România va ajunge să trăiască numai din amintiri în privinţa sportului". Nici Lipă nu scapă de contestatari. Evident, canotajul ia bani frumoşi de la buget în mandatul său, dar cel puţin, din apele tulburi ale acestei ramuri apare şi o medalie olimpică. 

Apoi, sportul îşi reia cursul firesc. PSD-ul reintră la guvernare, MARIUS DUNCĂ este numit ministru şi rezistă atât în cabinetul Sorin Grindeanu, cât şi în cel condus de Mihai Tudose. De profesie inginer mecanic, traseul său este măcar interesant. Consilier cabinet parlamentar, consilier cabinet europarlamentar, apoi vicepreşedinte şi preşedinte la Protecţia Consumatorului de unde este până la urmă demis. De altfel, Dunca este PRIMUL OM dat afară de Victor Ponta după tragedia din Colectiv. Cade în picioare şi este numit secretar general la Centrul Internaţional Antidrog şi pentru Drepturile Omului.

 

Nu e linişte pe durata mandatului său. Schimbă Legea Sportului şi permite primăriilor să cheltuie 5 la sută din buget pentru sport, lucru care generează scandal încă de la început. Dunca nu se teme şi aprobă până la un punct ideile Elisabetei Lipă, chiar dacă aceasta a făcut parte dintr-un guvern de tehnocraţi, nu o dată pus la zis de partidul aflat la putere. Astfel, actualul ministru acuză şi el. "Voi face o analiză, pentru că observ că investim, investim în sport, dar rezultatele nu se văd. Înseamnă că undeva avem o problemă. O să discut cu fiecare preşedinte de Federaţie pentru că nu vreau să am solicitări, să luăm bani de la activitatea sportivă şi să dăm pe salarii, nu se mai poate aşa ceva. Toate solicitările venite din partea federaţiilor, din partea COSR au fost finanţate. Ei trebuie să răspundă, COSR, federaţiile, în tot ce vor face în următoarea perioadă".

Astfel, după 14 miniştrii oficiali, constatăm că excepţie politică fac prea puţini. Peste 90 la sută au deţinut funcţia bazându-se, mai degrabă, pe o relaţie de prietenie cu premierul de atunci sau aflându-se în graţiile partidului de guvernământ, unii beneficiind chiar de o relaţie de rudenie, vezi cazul lui Gheorghe Angelescu, în timp ce într-o proporţie covârşitoare legătura cu sportul a lipsit cu desăvârşire. Fapt care până la urmă avea să coste enorm domeniul în ciuda investiţiilor. 

Rezultatele au scăzut vertiginos şi graficele cu banii băgaţi în sport au devenit poze de colecţie. La un simplu calcul, nu mai puţin de 976.165.334 de lei din bugetul statului au plecat în ultimii 17 ani către MTS. Adică, aproape un miliard de RON. Defalcat, împărţiţi pe nevoi şi pe cerinţe. 

Şi totuşi unde a dispărut infrastructura? Cu zeci de baze sportive demolate sau abandonate în ultimii 27 de ani în toată ţara, deşi legea interzice cu desăvârşire lucrul acesta, viitorul e sumbru. Financiar sună frumos, dar din punct de vedere al podiumurilor olimpice, adevărul este dureros. Prin subterfugii legislative, prin nepăsarea primăriilor şi cel mai des întâlnit, prin retrocedarea terenurilor sau abandonarea lor, bazele construite în comunism au fost puse la pământ. De altfel, statutul acestora a fost reglementat de legea sportului 96/2000, consolidată în 2009. Şi legea e clară, dar nu pentru toată lumea. Principala beneficiară, clientela politică râde ironic şi construieşte de zor orice altceva pe locul terenurilor de sport. Antrenorii buni preferă să lucreze în străinătate, mulţi se lasă de meserie din cauza lipsurilor şi prea puţini mai produc. Aria de selecţie se apropie de o limită dramatică. Prin şcoli nu mai calcă niciun antrenor, mulţi nici nu mai au voie pentru că anumite cluburi au monopol. Copiii merg alături de familii în exil şi sportul, altădată o salvare, a devenit între timp un drum către nicăieri. Călcat în picioare de un sistem politic imun la nevoile lui, acesta se stinge de la un ciclu olimpic la celalalt şi îşi aşteaptă liniştit, sub clinchetul banilor, sfârşitul.

De altfel, ademenit cu zeci de milioane de euro, sportul românesc primeşte cu o mână şi încearcă din răsputeri să nu risipească cu cealaltă. Aşteaptă în fiecare an bani de la bugetul statului, produce din ce în ce mai puţin şi oferă mai nimic. Nu e vina lui, nu sută la sută. E o victimă sigură într-o luptă continuă a guvernanţilor de a pune mâna pe terenuri, baze şi pământuri cu o valoare infinit mai mare decât banii care se întorc înspre el. Titlurile europene, mondiale sau olimpice devin himere sau adevărate minuni. Vinovaţii sunt undeva departe şi fac din banii dumneavoastră, al contribuabilului, titlu de glorie şi din buchetele de flori oferite sportivilor, veritabile băi de mulţime.