PREMIUM

Joi se împlinesc 34 de ani de la cea mai mare performanţă realizată vreodată de fotbalul românesc: câştigarea Cupei Campionilor Europeni.

Pe 7 Mai 1986, Steaua o invingea pe FC Barcelona cu scorul de 2-0, după lovituri de departajare. A fost meciul in care legendarul portar Helmuth Duckadam a apărat patru lovituri de la 11 metri.

A fost pentru întâia oară când o formaţie românească încheia triumfătoare un parcurs într-o competiţie de mare anvergură, învingând în finală, după prelungiri şi loviturile de la 11 metri, cu scorul de 2-0, puternica şi în acelaşi timp celebra echipă spaniolă FC Barcelona.

Echipa spaniolă revenise după o absenţă de 11 ani în competiţie, fiind extrem de motivată să obţină trofeul european major. Potrivit site-ului www.europeancuphistory.com, sub conducerea celebrului antrenor englez Terry Venables, cu temperamentalul playmaker german Bernd Schuster, cu eficentul Julio Carrasco "pe aripă" şi scoţianul Steve Archibald în faţă, FC Barcelona era una dintre favoritele câştigării CCE, ediţia 1985-1986.

Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.

La fluierul de start al lui Michel Vautrot, românul de rând a uitat de tot şi de toate. O tornadă de complexe, resentimente şi suferinţe ale tuturor şi-au găsit leacul în fiecare pasă reuşită a lui Loti, în fiecare deposedare a lui Belo, sau în fiecare slalom al lui Lăcă.

Brusc şi fulgerător, fotbalul, sportul care devenise politică de stat, motiv de conflicte diplomatice şi furnizor de modele umane, dovedea că noi, românii, suntem cumva ieşiţi din comun şi că facem lucruri cu adevărat speciale. Cu mult peste ceea ce pot face alte ţări şi puteri impresionante, către care accesul le era interzis de către cei care, la acea vreme, construiau simultan Casa Poporului şi fotbalul de partid.

Steaua lui Puiu Iordănescu şi Emi Ienei arăta că România lui Ceauşescu secretă natural valoare. La Bucureşti şi în toată ţara, milioane de români se simţeau egalii lumii din afară, cea pe care n-aveau voie să o viziteze, dar pe care o puteau desfide prin fotbal şi prin Steaua. Asta s-a întâmplat de fapt pe 7 mai 1986, la Sevilla.

Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.

Cifrele singurei seri petrecute cu adevărat de România în Panteon

50 de mii de suporteri catalani au plătit câte 3.000 de pesetas, adică ceva mai mult de jumătate din salariul mediu din România anilor '80, pentru a intra pe Estadio Ramon Sanchez Pizjuan.

Peste 600 de reprezentaţi ai mass media s-au aflat în tribunele stadionului andaluz la ora de start a partidei. În jur de 80-100 de ofiţeri MaPN au format "galeria" de suporteri ai roş-albaştrilor. Aproximativ 35.000 de dolari avea promis fiecare jucător al Barcelonei în cazul în care formaţia catalană câştigă Liga Campionilor în finala cu Steaua!

La peste 3.500 de kilometri distanţă, finala Cupei Campionilor Europeni trecea undeva în planul doi, sau chiar trei. Ziua de 7 mai era una dintre zilele dedicate pregătirii măreţei aniversări a 65 de ani de existenţă a Partidului Comunist Român, înfiinţat pe 9 mai 1921.

Acestea sunt doar o parte dintre cifrele dureroase ale unei zile speciale care s-a terminat cu celebra frază a lui Teoharie Coca Cozma: “Apără Duckaadaaaaam! Suntem finalişti! Am câstigat Cupa! Cupa Campionilor Europeni e la Bucureşti!”. Imediat după meci, pentru prima oară, românii au ieşit nechemaţi în stradă. În aproape toate colţurile ţării, noaptea de 7 spre 8 mai a fost una albă. La fel ca echipamentul special "făurit" la Apaca şi purtat de Steaua Bucureşti în finala de la Sevilla cu FC Barcelona.

Cea mai mare instituţie fotbalistică din estul Europei, Steaua Bucureşti a fost o anomalie fericită a acelor vremuri. Echipa care a reuşit să elimine cumva inhibiţiile unei naţiuni dominate de un regim sinistru, a însemnat un adevărat amestec imposibil de viteză, forţă, abilitate şi calitate pe care nimeni n-a anticipat-o niciodată.

O sete de fapte şi glorie, de contact şi cucerire a făcut din echipa lui Emerich Ienei un astru strălucitor care a reuşit una dintre cele mai mari surprize dintr-o finală de Cupa Campionilor. Steaua Bucureşti a împreunat memorabil emoţia evadării românilor din comunism şi spectacolul fizic al doborărârii redutei vestice atotputernice şi imposibil de străpuns. Poate că astăzi, la 33 de ani distanţă de la succesul Stelei de la Sevilla, România păstrează, încă, handicapul care o ţine de mult în afara direcţiilor de dezvoltare occidentale. Dar cel puţin pentru o seară, armata roş-albastră a pus între România şi Europa semnul egal.

Cum au ajuns la Steaua eroii de la Sevilla

Seara de 7 mai 1986 ar fi fost inexistentă fără eroii săi. Până să devină însă legende ale clubului din Bulevardul Ghencea, toţi au avut un trecut. Şi toţi au avut un parcurs care i-a condus cumva, pe acest drum către Steaua. Să o luăm pe rând...

Helmuth Duckadam, portarul unei generaţii, goalkeeper-ul cunoscut de întreg mapamondul, omul miracol de la Sevilla, s-a transferat în Ghencea în anul 1982. Miraculosul portar care a impresionat apoi pe tărâm andaluz făcuse patru sezoane excelente la UTA Arad şi a rămas până la urmă în Ghencea până în 1986, anul în care s-a transformat în "Eroul de la Sevilla". Povestea sa este fascinantă, pentru că în 1982, Helmi a fost la un pas să respingă Steaua şi să ajungă la Univ. Craiova. Oltenii, care erau o adevărată forţă la acea vreme, l-au atras pe Duckadam cu promisiunea unei diplome de facultate în ”palmaresul său”. Portarul avea să explice peste ani că a avut de ales între Steaua şi Craiova, dar ideea de a face ”o armată ceva mai uşoară” a fost mai tentantă decât ideea de a face o facultate. Florin Halagian, omul despre care se spune că a format de fapt echipa glorioasă a Stelei din 1986 a discutat personal cu ministrul Transporturilor, Aron Pavel şi l-a convins pe Duckadam să semneze cu Steaua. Şi, mergem mai departe la Ştefan Iovan, fundaşul dreapta de legendă al roş-albăştrilor, care a ajuns la Steaua în 1980. Şi el are o poveste interesantă. După un sezon la Luceafărul Bucureşti, unde a fost remarcat de roş-albaştrii, Iovan a ajuns la formaţia militară în 1980, dar nu înainte de a da probe de joc la Dinamo Bucureşti, marea rivală a roş albaştrilor. Halagian avea să povestească peste ani că a intervenit atunci pentru transferul lui Fane Iovan până la cel mai înalt nivel. S-a ajuns la Nicolae Popovici, procurorul general care se transformase în şeful secţiei de fotbal de la Dinamo. Halagian l-a ameninţat cu Nicu Ceasusecu pe Popovici, care a doua zi a renunţat la transferul lui Iovan la Dinamo. 11 ani a evoluat în tricoul grupării militare, după care a semnat cu Brighton din Anglia.

Adrian Bumbescu sau ”Ministrul Apărării” cum i s-a spus la acea vreme, a ajuns la Steaua în 1984, după două experienţe reuşite la Universitatea Craiova şi Dinamo Bucureşti. Poate că n-a fost niciodată un jucător care să câştige de unul singur o partidă. N-a fost la fel de talentat că Hagi şi nici la fel de elegant în teren precum Belodedici. A fost însă cel mai bun apărător central pe care Steaua l-a avut atunci când a ieşit campioana Europei. S-a transformat de altfel, într-unul dintre cei mai mari fundaşi din istoria fotbalului românesc.

Miodrag Belodedici (foto sus) a bifat 174 de meciuri doar în campionatul intern, în cei 6 ani cât a evoluat pentru roş-albaştrii. În 1982, Steaua a venit după el după ce s-a făcut remarcat la Minerul Moldova Nouă şi Luceafărul Bucureşti. Era atunci un tânăr fundaş în ascensiune. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători de la Steaua, alături de care a reuşit să câştige Cupa Campionilor Europeni - în 1986 şi Supercupa Europei - în 1987. În decembrie 1988, un văr de-ai săi din Serbia se căsătorea şi Belodedici s-a gândit că este situaţia ideală să fugă din România. A cerut paşaportul de la Steaua, şi-a luat mama şi pe sora mai mică şi a plecat în Serbia. Acolo, a cerut azil politic şi a mers să se legitimeze la Steaua Roşie Belgrad. Nu mică i-a fost mirarea preşedintelui Stelei Roşii când l-a văzut pe Belodedici în biroul său. Steaua a făcut însă plângere la UEFA, care l-a suspendat timp de 10 luni. A avut răbdare şi a intrat apoi printre titularii Stelei Roşii, o echipă în care starurile erau Prosinecki, Mihaijlovic sau Savicevic. A stat aici trei ani, a luat trei titluri şi a reuşit să câştige din nou Cupa Campionilor Europeni, în 1991. A devenit primul jucător care a reuşit să câştige Cupa Campionilor cu două echipe diferite.

Ilie Bărbulescu a semnat cu Steaua Bucureşti în 1984, iar doi ani mai târziu juca titular în finala Cupei Campionilor de la Sevilla. Înainte de Steaua a jucat pentru FC Argeş, FC Olt şi Petrolul. Lucian Bălan, un mijlocaş tehnic, dar şi de travaliu a ajuns la Steaua cu un an înainte de finala Cupei Campionilor Europeni. A rămas până în 1989 când a semnat cu Antwerp din Belgia.

Laszlo Boloni (foto sus) a devenit stelist cu acte în regulă din 1984. A fost remarcat şi transferat de gruparea militară la Târgu Mureş. Iniţial n-a vrut să accepte transferul la Steaua pentru că soţia sa, artistă la acea vreme, nu vorbea deloc limba română, iar în Bucureşti nu erau secţii de limba maghiară. Mijlocaşul Târg-Mureşenilor a fost în cele din urmă convins să vină la Steaua pentru că urmă să-l aibă alături pe Emerich Ienei, antrenor cu aceleaşi origini ca şi el. A bifat doar trei sezoane în Ghencea, apoi a plecat în Belgia şi mai apoi în Franţa. Mihail Majearu, titular şi el în finală de la Sevilla a ajuns la Steaua Bucureşti de la FCM Galaţi. Nu mai puţin de 7 ani a jucat pentru viitoarea câştigătoare a Cupei Campionilor, alături de care şi-a mai trecut în palmares alte patru titluri de campion al României şi trei Cupe.

Gabi Balint a fost unul dintre cei mai importanţi oameni ai echipei care a jucat finala de la Sevilla. A ajuns în Ghencea în 1980 ca junior, după ce s-a remarcat la Gloria Bistriţa şi Luceafărul Oradea. În finala cu Barca a transformat unul dintre penalty-urile dificile.

Marius Lăcătuş, omul care avea să devină legendar pentru gruparea din Ghencea a fost adus de la Braşov în 1983. A rămas la Steaua până în 1990, când a semnat cu Fiorentina. Din 1993 s-a întors la formaţia sa de sulfet şi a rescris istoria roş-albaştrilor. Din nou! Victor Piţurcă a fost transferat de Steaua în 1983 de la FC Olt Scorniceşti. Olteanul, un marcator uluitor susţinut de o echipă care a produs continuu situaţii de gol a marcat la Steaua nu mai puţin de 137 de goluri în 174 de meciuri, apoi a plecat în Franţa, la Lens, pentru un singur sezon. Doi ani mai târziu devenea antrenor al formaţiei roş-albastre. Este apreciat dreptul unul dintre cei mai inteligenţi atacanţi din istoria fotbalului românesc. Anghel Iordănescu, cel mai experimentat jucător trimis în teren de Emerich Ienei în finala de la Sevilla a ajuns la Steaua în 1962. Fotbalist crescut de gruparea militară, Iordănescu a evoluat între 1968 şi 1982 la prima echipă, apoi s-a întors în 1986 pentru încă un an, prinzând astfel inclusiv finala Cupei Campionilor. Din lotul de la Sevilla au mai făcut parte portarul de rezervă, Dumitru Stângaciu, fotbalist adus în 1984 de la FC Braşov, fundaşul Anton Weissenbacher, transferat în 1985 de la FC Baia Mare şi Constantin Pistol, un mijlocaş crescut de formaţia roş-albastră. În finală a lipsit căpitanul de drept al Stelei, Tudorel Stoica. El a ajuns la Steaua în 1975 când abia absolivise liceul din Galaţi şi intrase la Chimie Alimentară, jucând fotbal la Politehnica. A fost nevoit să facă armata pentru că împlinise vârsta, iar Steaua, care îl remarcase, a reuşit să-l convingă să joace în Ghencea. Nu înainte de a efectua, după propriile-i spuse, "două luni de armată la sânge", care l-au determinat să cedeze şi să semneze cu formaţia militară. N-a regretat nicio clipă mutarea, chiar dacă în copilărie era un înfocat susţinător al rivalilor de la Dinamo. Ulterior a devenit un adevărat simbol al Stelei şi a rămas în memoria tuturor drept un lider incontestabil şi un fotbalist care conduce şi pune în mişcare o echipă.

Antrenorul formidabilei formaţii care a scris istorie pentru fotbalul românesc în 1986 a fost Emerich Jenei. Un tehnician elegant, corect, liniştit şi valoros. Un om a cărui filozofie morală a fost parcă mereu mai puternică decât tacticismul. Ienei a înţeles că o echipă care crede are un avataj fatal în situaţii extreme. De aici numeroasele şi celebrele succese ale Stelei, în situaţii imposibile răsturnate în ultimele minute sau secunde de joc.

Cu siguranţă, Nea Imi a fost unul din cei mai mari antrenori ai tuturor timpurilor în fotbalul nostru, în primul rînd pentru că a fost un mare cunoscător de oameni. Şi a rămas unul din puţinii antrenori care au trecut prin toată istoria jocului: de la amatorism cu salarii mizere şi mingi grele cu şiret, la superioritatea unui club bogat şi influent şi, ulterior, la fotbalul televizat şi vizibil. A rămas pragmatic pînă la sfîrşit şi a pus capăt legendei atunci cînd a dorit. Putea continua, dar a refuzat să plece învins şi micşorat de timp. Ca un adevărat domn.

La 34 de ani distanţă, românii aproape că au pierdut STEAUA. De la Sevilla, via birourile lui Gigi Becali, spre o destinaţie necunoscută

Au trecut în ritm fulgerător 34 de ani de la succesul istoric repurtat de Steaua Bucureşti la Sevilla. Lumea suporterului stelist este astăzi bicefală. Şi destul de tristă.

Complotul şi presiunea istoriei vrăşmase apasă greu pe umerii tuturor. Şi pe lângă ei, suporterii Stelei, şi, noi toţi, oameni simpli, mai mult sau mai puţin iubitori de sport, trăim o altfel de anomalie. Una exotică, în care legendara echipă din Ghencea şi-a împărţit, cumva, suporterii în două tabere.

Amândouă suferă de iluzia după care fotbalul e cumva transportabil şi amândouă speră că adevărul lor e cuprinzător şi complex, silindu-şi fanii să vadă în el exact ce îşi doresc. Destinul a transformat povestea unui club de fotbal istoric într-o luptă surdă a intereselor şi orgoliilor, îndepărtând marea masă a suporterilor stelişti de tot ceea ce iubeau cu adevărat în sport.

Iar fractura e chiar mai mult decât o despărţire de gusturi şi practici. Steaua este momentan doar un nume rătăcit prin maidanele ligii a patra din România, menţinut în viaţă nu neapărat de Ministerul Apărării Naţionale, cât de masa de suporteri radicali, dar extrem de loiali, care s-au unit împotriva finanţatorului George Becali şi care i s-a alăturat iniţial lui Marius Lăcătuş, devenit antrenor al roş-albaştrilor, dar înlocuit între timp cu Daniel Opriţa, fotbalist exponenţial al echipei lui Becali.

FCSB, sau fosta Steaua, clubul deţinut de omul de afaceri George Becali este recunoscută de o majoritate a fanilor drept "adevărata Steaua" şi dispune de un avantaj mediatic şi financiar indiscutabil.

De fapt Steaua este astăzi, la 34 de ani distanţă de la "Sevilla 1986" într-o stare de conflict intern, care o poate duce la o dispariţie tragică. Nu există cale de mijloc sub această tensiune irezolvabilă şi nici om care să poată diminua proporţiile şi ferocitatea conflictului. Iar la un moment dat, atribuirea oficială a culpei dispariţiei celui mai important nume din fotbalul românesc nu va mai conta nici măcar cât pentru un material de presă. Procesele dintre cele două tabere pot duce la pierderea actualei echipe din Liga 1 de către latifundiarul din Pipera şi automat la distrugerea unui club care a continuat tradiţia istorică a Stelei.

În acelaşi timp, proiectul din Liga 4 poate continua până la un punct, când un alt investitor (mai bun, sau mai rău decât Becali) va fi chemat (dacă va fi găsit) să propulseze spre înalta performanţă un club departamental. Nimeni nu garantează nimic, iar suporterul roş-albastru de rând se teme. Steaua poate dispărea oricând!

La 34 de ani distanţă de la marea finală de pe Ramon Sanchez Pizjuan, fanii Stelei merg fie în Complexul Sportiv Ghencea la meciurile formaţiei de Liga a patra, fie pe Arena Naţională, la Piteşti, Târgu Jiu etc, pentru meciurile FCSB-ului. Asta se întâmplă acum. Peste câţiva ani, există marele risc ca fiecare suporter al al roş-albăştrilor să mai păstreze Steaua doar în suflet şi eventual într-un sertar plin de fotografii, ori în câteva filmuleţe de pe YouTube. Pe care să le ruleze zilnic, ziua în amiaza mare, pentru ca Lăcătuş, Boloni, Hagi, Tudorel Stoica, Mirel Rădoi, Anghel Iordănescu şi alţii, fotbalişti pe care i-au iubit necondiţionat să mai joace, din când în când, doar pentru ei.

articol de Florin Codreanu

Galerie foto