INTERVIU | Un nouă de zece. Fascinanta poveste a Laurei Rus, una dintre cele mai bune jucătoare de la naţională: ”Mama a plâns două zile când mi-a citit cartea”

Laura Rus are o poveste de viaţă impresionantă. Şi emoţionantă. Pentru că vrea să inspire cât mai multe fete să creadă în ele, atacantul naţionalei feminine de fotbal a decis să îşi scrie biografia.

 Şi a povestit totul în ea, de la relaţia dificilă cu tatăl ei, la pasiunea care a făcut-o cea mai prolifică jucătoare de fotbal feminin, la conflictul cu Mirel Albon, fostul selecţioner al României şi până la momentele amuzante pe care le-a trăit în Coreea de Sud, unde a jucat vreme de 3 sezoane.

A plecat de la 18 ani din România, a revenit puţin să joace în România, a renunţat la bani pentru a juca în tricoul naţionalei şi a rămas un om care ar putea vorbi ore în şir despre fotbal. Nu degeaba-i e pasiune şi iubire.

Bună, Laura! Începem interviul cu o ştire.
Da, da.

Îţi lansezi prima ta carte. Poţi să ne spui cum se va numi şi cum de ţi-a venit ideea să scrii o carte?
Mi-am scris biografia. Cartea se va numi “Fotbal, pasiune şi iubire”. Am şi un tatuaj pe mână cu numărul 9, pe care scrie în limba engleză “football, passion and love”. Iubesc ce fac. Şi e clar că fotbalul pentru mine e o pasiune. Cum de mi-a venit ideea? Am o pagină personală pe Facebook şi de ani buni primesc o grămadă de mesaje de la copii, că vor să fie ca mine, cum pot face asta.

Eu m-am deschis în cartea asta cum nu am făcut-o niciodată. Mi-am povestit viaţa aşa cum a fost ea, nu am adăugat nimic în plus, nu am exagerat. Vreau ca oamenii să o citească şi să înţeleagă că în viaţă poţi face orice vrei tu. Important e să ai ambiţie şi să găseşti ceea ce iubeşti.

Cine ţi-a citit cartea prima dată?
Mama. M-a sunat două zile la rând şi plângea. A zis că nu o poate lăsa din mână. Şi sper ca ăsta să fie efectul pentru toţi cei care sunt curioşi să o citească.

Mulţi vor spune că ce ai tu de zis de ţi-ai scris biografia? Care îţi e povestea?
Le voi spune că trebuie să citească cartea ca să înţeleagă. Tata a plecat de lângă noi când aveam 2-3 ani. A rămas mama să aibă grijă de 5 copii. Viaţa nu a fost deloc uşoară, dar nu m-am dat niciodată bătută. Sunt singura româncă care a jucat atâţia ani la atât de multe echipe. Şi nu doar că am jucat, am făcut istorie oriunde m-am dus, am înscris la naţională în poarta Americii.

Viaţa nu a fost uşoară cu mine. Dar ştii ce? Mi-am transformat-o şi am avut mereu mentalitate de învingătoare. Ceea ce şi vrea să transmit cu cartea. Poţi! Indiferent ce ţi se întâmplă.

Laure Rus: “Fix când am intrat pe teren, tata a murit. Am fost devastată!”

Tu trăieşti din fotbal?
Da. Nu fac altceva decât să fiu fotbalistă. Asta îmi e cariera. Atât.

Cum de? Adică e destul de rar, nu auzi tot timpul asta. De regulă jucătoarele de fotbal au, cel puţin în România, şi un al doilea job.
Eu din fotbal am reuşit să mă împlinesc. Am de toate. Am plecat din România când aveam 18 ani. În afară eşti mult, mult mai apreciată ca şi fotbalistă. Dar stii? Pe mine nu mă încântă nici banii, nici faima. Mă bucur că sunt un nume în fotbalul feminin. Eu am rămas un om simplu, modest, care a avut norocul şi ambiţia să facă ceea ce îi place şi să fie recompensat pentru asta. Şi încerc la rândul meu să mă implic, să ajut cu vizite, să donez, să cumpăr celor care au nevoie. Dar cu dar se face bine.

Dar de unde pasiunea asta pentru fotbal? Şi mai ales de unde nebunia de a continua cu el?
Fotbalul l-am avut în sânge, de la bunicul, de la tata. Mingea de fotbal era pentru mine cea mai bună prietenă. Eram mereu cu băieţii în spatele blocului, nu mă interesau lucrurile “de fete”, să zic aşa. Miuţele? Da, da. Mi-aş dori să mai fie vremurile alea. Respiram, trăiam. Nu ne păsa cum eram îmbrăcaţi, ce mâncam, uneori dacă.

Acum, mă uit şi la nepoatele mele. Tabletele în faţă. Din păcate trăim cu totul alte vremuri acum.

Ai spus că tatăl tău a plecat când aveai în jur de 2-3 ani. Dar că totuşi te-a inspirat să joci fotbal. S-a întors?
Da. Şi mama l-a primit înapoi, că îţi dai seama, îi era foarte greu singură cu 5 copii. Eu nu am ştiut cine e când s-a întors. Ţin minte că am întrebat-o pe mama cine e bărbatul din casă. Na, de unde să ştiu? Cu el nu am avut niciodată o relaţie extrem de apropiată. Era rece de fel, nu îşi exprima sentimentele, dar de fotbal vorbea încontinuu. Era viaţa lui. Şi a devenit şi a mea.

În 2019 am simţit nevoia să mă întorc acasă. Ţin minte şi acum, jucam pentru Anderlecht atunci. Fix când am intrat pe teren, tata a murit. Am fost devastată. Şi ţin minte că la înmormântare au venit la mine mulţi prieteni de-ai lui tata şi îmi ziceau “Ce bine ne pare să te vedem! Tu ştii cât ne povestea despre tine?”. Lor, da. Mie niciodată nu mi-a zis nimic. Am avut maturitatea să-l iert.

Cum a învăţat să numere în coreeană pentru că... mânca
Spania, Cipru, Italia, Coreea de Sud, Danemarca, Belgia. Acum Bulgaria. Şi, aşa cum ai zis şi tu, nu doar ai fost acolo. Ai contat. Unde ţi-a fost cel mai greu şi de ce?
Clar Coreea de Sud. Cel mai greu, dar mi-a fost şi cel mai bine. Eu acolo, 3 sezoane cât am jucat, m-am simţit cu adevărat fotbalistă. Am fost golgheteră în al doilea meu sezon acolo, venea lumea la meciuri, aveam afişe în tot oraşul când jucam, jucam pe stadionul băieţilor şi mereu aveam vestiarul personalizat înainte de meciuri, cu numele nostru, cu numărul.

În Coreea nu ai cum să ai mentalitate negativă sau să crezi că ceva e imposibil. Am fost prima lor stranieră. Şi mi-a fost greu, greu de tot la început. După prima săptămână acolo plângeam că vreau acasă.

Păi?
Noi la 5 dimineaţa aveam antrenament. Şi sistemul de joc e diferit, au 10 echipe, joacă fiecare între ele de 4 ori. Jucam de 3 ori pe săptămână. Plus limba. Greu de tot cu ea. La şedinţele tehnice, ştiu că auzeam uneori “Lara”, că antrenorul nu putea să îmi spună Laura. Şi zâmbea. Şi eu îi zâmbeam înapoi. Pai dacă zicea numele meu şi zâmbea, era de bine, nu? (râde)

Trebuia să vezi cât mâncau înainte de meci. Băgau la orez... Pfai de mine. Şi mâncau efectiv orice plantă creştea, cred. Îmi găteam când puteam, femeile care ne găteau în cantonamente îmi mai faceau când şi când altceva. Aşa am învăţat să număr. Că aveai felul 1, 2 şi 3. Şi trebuia să le spui ce vrei.

E altceva. Clar. Dar m-am simţit fotbalistă. Şi am reuşit să mă impun. Cu ce? Cu talentul şi ambiţia mea.

Laura Rus: “87 de minute am plâns şi m-am încălzit. Părinţii nu mă văzuseră niciodată jucând”

Şi de ce ai plecat din Coreea dacă totul era bine? Jucai la vicecampioană.
Pentru naţională. Am zis tot în carte. M-a rugat Mirel Albon, selecţionerul de atunci, să vin la barajul cu Portugalia (n.r. – 2016, România – Portugalia, Portugalia s-a calificat după 0-0 şi 1-1 la Cluj). El nu mă băgase în seamă până atunci, dar înainte de baraj a început să îmi sune impresarul, să mă roage, că are nevoie de mine, că trebuie să vin, că pot să ajut echipa, că are nevoie de mine. Şi a avut de nu a mai putut.

Am jucat jumătate de oră în meciul tur, 0-0. Înainte de retur, mi-a zis că începe cu mine. Era stadionul de la Cluj plin, 7.600 de oameni să vadă naţionala feminină de fotbal. Da? Feminină, nu băieţii. Erau şi părinţii mei acolo. Dintre miile de oameni din tribună, eu doar pe ei îi vedeam acolo. Nu mă văzuseră niciodată jucând. Şi domnul Albon nu a început cu mine, ţin minte că ne-a zis primul 11 cu puţin înainte de start, deşi făcuserăm antrenamentele cu mine titulară, cum ar veni.

87 de minute am plâns şi m-am încălzit. Mi se părea ireal. Renunţasem la banii din Coreea, la tot. Pentru a veni la naţională. Şi m-a ţinut pe bancă. Am intrat, am egalat, am dat şi o bară. Mi s-a părut...

I-ai cerut vreo explicaţie?
Nu. Nu vreau. Pur şi simplu, nu. Ce a făcut el atunci nu merită nicio explicaţie. Nu are una. El oricum nu mă plăcea, dar ce nu înţelegea era că eu nu veneam la naţională pentru Albon, eu veneam pentru naţională, să ajut. El nu a înţeles asta. Scrie în carte toată povestea.

Cartea când va fi lansată?
O să anunţ în curând. Până la sfârşitul anului. Şi acolo puteţi face cunoştinţă cu Laura Rus. Povestea mea, sinceră.

 Galerie foto

• 

• 

• 

Afla mai multe despre: laura rus