Sacrifiu. Pasiune. Dorinţă. Durere. Performanţă şi lacrimi. Aşa s-ar traduce sentimentele care l-au încercat pe Gheorghe Ion sau Tarzan, aşa cum este cunoscut în istoria rugby-ului românesc, în decursul a peste 30 de ani de carieră.
"În anul 1976 m-am apucat de rugby, am început junioratul la Clubul Sportiv şcolar Bucureşti, chiar pe acest teren, unde am jucat până în 1979. În 79 am fost luat, cooptat, de Clubul Sportiv Dinamo, care avea o echipă foarte bună care din 15 jucători, 12 erau internaţionali. De ce am optat pentru rugby? Pentru că la şcoală aveam nişte colegi care jucau rugby, aici la Clubul Sportiv Şcolar. Şi m-au văzut, nu eram foarte dezvoltat, aveam 1,74 şi 72kg, sau 74. Zice, haide, nu vrei să mergi la rugby? Haide. La primul antrenament mi-am spart capul. Şi de atunci nu m-am mai lăsat", îşi începe Gheorghe "Tarzan" Ion povestea pentru Telekom Sport.
- Aplicaţia Orange Sport este gratuită şi poate fi descărcată din Google Play şi App Store.
Nu s-a lăsat, iar de-a lungul anilor a strâns amintiri care-l vor însoţi toată viaţa. A fost căpitanul echipei naţionale a României dar şi al echipei Dinamo.
"Noi, cu ce echipă aveam cu Dinamo, ce să zic, bine, nu punem Farul, că nu ştiai dacă câştigi, sau Steaua, mergeai şi jucai la Lupeni, sau la Sibiu, sau la Petroşani, nu ştiai dacă câştigi. Aşa erau echipele de tari.
Nu se juca ca acum, în viteza asta, să pasezi balonul, să circule. Atunci era mai mult pe contact fizic, mai static. La grămezi ordonate era mult mai dur.
Era important să fii puternic atunci, că dacă îţi dădea ăla două căpăţâni sau un pumn în gură şi începeai să plângi, ce făceai?
Pe plan internaţional te cocoşa. Mai ales când jucai cu francezii, dacă erai mai subţirel aşa, nu fizic, dacă nu duceai, n-aveai ce să faci", spune "Tarzan" pentru Telekom Sport.
"Francezii m-au nenorocit! M-au călcat pe cap!"
Să practici sportul cu mingea ovală înseamnă să fii bărbat adevărat,o spun cei care iubesc cu patos rugby-ul.
"Păi au fost mai multe. În general, cu francezii. Am avut, am jucat cu Franţa cred că în 1992, pe fostul 23 August şi aveau ăia o linia întâi, de fapt toată grămada erau ţepeni, că ei aveau de unde să aleagă. Şi aveau linia întâi, trei de la aceeaşi echipă. Gilbert, Moscato şi Simon, ăştia erau linia întâi, de o duritate ieşită din comun. Am simţit-o (n.r. pe pielea lui), pentru că eu m-am dat la ei, a fost o margine, am căzut, le-am luat, am prins balonul şi am plecat cu el, am căzut şi m-au nenorocit. M-au călcat pe cap şi... Am avut 9 copci aici, la o ureche şi 6 pe sub pleoapă. De am crezut că mi-a scos ochiul mult timp. Că aveai o arcadă deschisă, un nas rupt, o ureche ruptă, dinte scos, asta nu era nimic... Ce însemna asta? Să n-ai picioare rupte, un genunchi rupt.
Dar atunci să ştiţi că nu erau astea, ligamente rupte, era un menisc la nu ştiu cât timp. La noi era aici, la faţă, la cap, că te expuneai aici, numai cu capul, mai ales la linia întâi. Că atunci se intra cap în cap, nu ca acuma, aoleo, că nu ştiu ce. Ca să-l înmoi pe ăla îl luai la căpăţâni din prima, pe adversarul tău direct. Acuma să nu se accidenteze...
Da, după meciul ăsta (n.r. era să rămână paralizat). Şi am mai avut o cumpănă după un meci cu Spania, era înainte de Cupa Mondială, din 1995, din Africa de Sud. Şi am jucat cu Spania, la Zaragoza. Şi într-o grămadă la ei în 5, s-a rupt grămada şi am căzut în cap. Şi am auzit trosc şi nu-mi mai simţeam picioarele şi zic gata, am paralizat. Am ieşit afară, m-au scos pe margine şi mi-am revenit şi am intrat înapoi. Iar s-a rupt grămada şi iar. Nu m-am lăsat", povesteşte Gheorghe Ion.
La vârsta de 34 de ani, dorinţa de a juca la Cupa Mondială din Africa de Sud, în tricoul echipei naţionale a fost atât de puternică încât nu a mai contat că ar fi putut rămâne paralizat pe viaţă.
"La Snagov ne pregăteam pentru Cupa Mondială din '95 şi zic (n.r. cei din conducere): Hai domne să vedem ce are ăsta la gât. Am mers acolo, m-a consultat, un diagnostic care m-a terminat: entorsă cervicală cu fractură apofiziei spinoase, sunt nişte ciocuri la coloana vertebrală, aici la gât, la 2 mm de măduva spinării. Deci eu eram gata. Venim aici... la Snagov... Domne, cuplul de antrenori care era atunci... Domne cine joacă calificările pleacă la Cupa Mondială în Africa de Sud. Eu eram cu guler dintr-acela cervical.
Am jucat pe semnătură, că nu-mi dădea niciun medic viză să joc pentru că puteam să rămân oricând în cărucior şi acasă cu familia, vă daţi seama.
Am avut da (n.r. scandal în familie), dar mă gândeam că este ultima Cupa Mondială şi gata am terminat cu echipa naţională. Mi-am dorit foarte mult şi am jucat meciurile şi după când ne-am calificat pentru Cupa Mondială, am jucat cu Italia şi cu ruşii şi cu nemţii a jucat alt coleg. Oricum, la fiecare grămadă zic: Gata, mi-a troznit gâtul, mă mai ridic, în sfârşit.
După meci şedinţă la Snagov acolo şi m-a lăsat acasă, nu m-au mai luat antrenorii, nu au vrut. Şi nici pe rezerva care a intrat în locul meu. L-au lăsat acasă.
Cât de mare a fost dezamăgirea, foarte mare. M-a scârbit total, total. La cât am riscat să-şi bată joc", spune Gheorghe Ion.
- Vrei să vezi cele mai tari competiții sportive, oriunde ai fi? Ia-ți oferta Orange Love pentru fibră și TV.
În familia Ion, tradiţia continuă. Rugby-ul este sportul suprem. Gheorghe Ion este tatăl lui Adrian Ion, actualul căpitan echipei CSM Bucureşti şi, mai nou, al echipei naţionale: "Mergeam în cantonament cu Rapidul (Metrorex) şi el avea 6, 7, 8 ani şi-l luam cu mine în cantonament. Şi alergam de jos de la Predeal până la Trei Brazi şi nu puteam să stau cu el, el era copil, era îmbrăcat într-un tricou galben şi-l lăsam cu ăştia care alergau mai încet, nici eu nu eram vren alergator, dar oricum. Mergeam şi mă uitam în spate şi vedeam aşa un punct galben..."
Tarzan rămâne o legendă în istoria rugby-ului românesc. Cum a ajuns însă să aibă această poreclă?
"Când eram mai puşti aşa, îmi plăcea să-mi spună Tarzan. Acum, la 60 de ani, când aud, nu-mi mai spuneţi Tarzan, lăsaţi-mă în pace cu Tarzan.
Am fost la un stagiu de pregătire premilitară şi luau de la toate şcolile primare. Şi stagiul ăsta se ţinea la Brăneşti.Şi mergeam cu din ăştia, cu Apărarea Antiaeriană, stăteam câte o săptămână. Şi în spate, la cămin, acolo, era o pădure. Şi am mers acolo, ne jucam, că eram copii, aveam 14-15 ani. Şi am început să urlu, că era Tarzan la televizor. (n.r. imită urlatul) Cum făcea ăla. Şi unul zice, uite-l pe ăsta, zici că e Tarzan. Şi de atunci aşa mi-a rămas numele. Şi la muncă. Nu întreba nimeni de Ion Gheorghe, domnule! "Tarzan este?" Se uitau ăia: "Tarzan!? Adică domnul cutare?" "Eu îl ştiu de Tarzan, nu ştiu cum îl cheamă", se amuză Gheorghe Ion.
Porecla sa a fost preluată ulterior de fiul său, Adrian: "Tarzan îmi spune toată lumea. Înainte eram Tarzi, Tărzănel şi acum am ajuns şi eu Tarzan".
În trecut, România se bătea cu marile forţe ale Europei iar Gheorghe Ion o ştie cel mai bine. Şi cel mai frumos moment al carierei rămâne o victorie glorioasă în faţa Franţei.
"Când am bătut Franţa... atunci ce bătaie am luat, am avut atunci amândouă arcadele sparte şi nasul rupt şi am jucat aşa, dar toţi băieţii erau aşa... Ca după război. Rău! Tumefiaţi, aşa era atunci . Cu arcadele sparte, cu nasul rupt cu capul spart, dinţi scoşi. Aşa era!", spune plin de emoţie "Tarzan", susţinut de fiul său: "De asta probabil plângem când auzim imnul sau când ne întrebaţi de echipa naţională, pentru că sa ajungem acolo am trecut prin multe. Şi ca să ajung acolo la tricoul ăla parcă îţi trec toate prin minte şi eşti mândru pentru ce ai. Pentru că e greu să te loveşti, să intri iar, să te loveşti, să păţeşti iar ce ai păţit, dar nu cunoaştem frica asta. Şi dacă ţi-e frică să te loveşti nu joci rugby".
Afla mai multe despre: ion gheorghe, tarzan, rugby
