VIDEO | Incredibila poveste de viaţă a Narcisei Lecuşanu. Părinţii săi, surdo-muţi, au aflat că face handbal de la televizor. "Nu mi-e ruşine cu ei. Îi iubesc suprem"

Iubitorii sportului din România, în special ai handbalului, o cunosc pe Narcisa Lecuşanu din terenul de joc. Este una dintre cele mai valoroase handbaliste pe care ţara noastră le-a avut în ultimii 20 de ani, însă drumul către marea performanţă nu a fost deloc unul simplu

Fosta handbalistă Narcisa Georgeta Lecuşanu (43 de ani), a fost invitata lui Alexandru Săbău, în cadrul emisiunii "Top Interviuri" de la Telekom Sport, unde a povestit, printre altele, şi drumul său către succes. Nu a fost deloc unul uşor. A pornit din Bacău, cu doi părinţi surdo-muţi şi alţi patru fraţi, în condiţiile în care se trăia în acei ani ai comunismului. Narcisa nu uită nicio secvenţă din viaţa sa, chiar dacă aduce greutate sufletului său. Poate chiar multe dintre aceste amintiri au croit-o omul puternic din ziua de azi.

"Copilăria noastră a fost privată de tot ce înseamnă dulce, tot ce înseamnă ce vedem noi astăzi la televizor. Uitându-mă la copiii mei, beneficiază de foarte multe chestii, începând cu informaţia, media şi terminând cu toate jucăriile care sunt accesibile. Noi nu le-am avut dar să ştii că a fost grea dar totodată frumoasă. Eu mai am patru fraţi, deci suntem cinci copii la părinţi şi cumva vremea grea când se lua lumina şi aşa mai departe ne strângea împreună şi ne plăcea foarte mult să stăm la lumânare. Stăteam la lumânare pentru că aveam nevoie să stăm, părinţii mei fiind surdo-muţi, aveam nevoie să vorbim prin semne cu ei. Pentru că noi, cumva, ne strângeam toţi în jurul mesei, şapte persoane, şi întrebam vrute şi nevrute şi uite aşa ne-am crescut unii pe alţii. De fapt fratele meu mai mare, Edi, şi sora mea, Camelia, cumva au fost un fel de mentori pentru mine şi ceilalţi doi fraţi mai mici", a povestit Narcisa, la "Top Interviuri".

Narcisa Lecuşanu este şi ea, la fel ca ultimele fete ce au jucat o finală mondială la handbal, produs al şcolii de handbal din era comunistă. Avea 13 ani când Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat în rafale de gloanţe, dar nu uită cât de greu i-a fost familiei să-i întreţină pe toţi cei cinci copii, înainte de acel eveniment. Cu toate acestea, îşi iubeşte nespus părinţii şi nu se ruşinează la gândul că sunt surdo-muţi. Pentru ea, sunt cei mai minunaţi părinţi din lume. Din păcate, tatăl său a plecat, în urmă cu câţiva ani, spre cele veşnice.

"Nu am să uit niciodată, cel puţin unde locuieşte mama şi acum pentru că, Dumnezeu să-l odihnească, tata s-a dus, peste stradă e alimentara. Şi cumva trebuia să mergi mult mai devreme decât să apară marfa cu maşina, coada la lapte, unt şi ce mai aducea acea maşină, produse lactate. Era groaznică pentru că mama, de altfel, cum se aşezau o persoană, două, se ducea şi ea să stea la rând până venea maşina, undeva pe la 6. Dar de la 4 deja se făcea coadă. Când apărea maşina, şi ea buluc repede în casă, haideţi repede pentru că nu-i dădea decât o sticlă de lapte şi noi eram cinci guri. Ei, de cele mai multe ori, se sacrificau pentru noi. Asta ne-a unit şi ne-a făcut să ne iubim mai mult, să ţinem unul la altul mai mult, să ne respectăm. Simt şi astăzi cum noi, toţi fraţii, suntem uniţi, ne sunăm, ne întrebăm cum suntem, chiar dacă sunt pe alte pământuri doi dintre fraţii mei".

Părinţii săi au aflat după mulţi ani cât de mult iubea Narcisa handbalul, însă din acel moment au sprijinit-o necondiţionat, înţelegând totul cu sufletul împăcat.

Părinţii mei au aflat mai târziu. Ştiau că merg la sport pentru că lipseam de acasă, nu eram nici în faţa blocului, ca pe vremuri, băteam mingea în spatele blocului. Le-am spus că merg la handbal, nu ştiau ei foarte mult ce e ăla handbal. Dar la un moment dat aveam presiuni să nu mai merg, că e nevoie să învăţăm, şcoala e cea mai importantă şi aici chiar aveam discuţii. Edi, fratele meu mai mare, tot timpul ţinea să ne spună că trebuie să învăţăm, că nu avem ce să aşteptăm de la părinţi şi că e primordial să învăţăm, să fim educaţi, să putem să avem o meserie bună în viaţă. Am avut de cele mai multe ori sprijinul lor. Mai târziu, că asta mi se pare fascinant, cum au aflat mama şi tata că eu fac handbal şi ce e ăla handbal. Jucam la Ştiinţa Bacău, era în Divizia A pentru că aşa era pe vremuri şi au apărut televiziunile locale. Şi atunci televiziunea locală din Bacău a început să dea meciurile din divizie şi erau dimineaţa, duminica, la 11. Cam toată lumea era acasă, şi cumva era foarte urmărit pentru că înainte ca eu să ajung la Ştiinţa, era o echipă extraordinar de iubită în Bacău şi acolo în zonă pentru că a fost una dintre echipele care jucau în Liga Campionilor şi era un brand cunoscut de toţi băcăuanii şi foarte iubit. Când a apărut la televiziunea, mama a zis wow, Narcisa, şi cam din acel moment, după ce a văzut câteva meciuri la televizor, a început să vină la sală. Cumva, îi era ruşine de handicapul pe care îl are şi i-am zis că nu trebuie să îi fie ruşine, mie nu îmi este ruşine pentru că ei sunt părinţii mei şi îi iubesc suprem şi nu are de ce să îi fie ruşine", a completat Narcisa.

În cariera sa, Narcisa Lecuşanu are o medalie de aur cu naţionala de junioare la Campionatul Mondial din 1995 şi una de argint la senioare, la Campionatul Mondial din Rusia 2005. De asemenea, are titluri de campioană în Macedonia (Kometal Skopje) şi România (Oltchim Râmnicu Vâlcea), plus alte trofee în Danemarca (Ikast, Aalborg) şi Germania (Borussia Dortmund). În acest moment, Narcisa face parte din Comitetul Executiv al Federaţiei Internaţionale de Handbal (IHF).

Afla mai multe despre: handbal, narcisa lecusanu