Unicul campion mondial al României. Destinul de film al băiatului care fugit de război şi a devenit legenda care a cucerit lumea | SPECIAL

A avut şi România un campion mondial, iar povestea sa e mai puţin cunoscută. Născut pe teritoriul actual al patriei noastre, acesta a scris istorie la cea mai mare competiţie a fotbalului, unde a devenit o figură importantă într-una dintre cele mai mari surprize din istoria Cupei Mondiale.

De-a lungul istoriei sale, România a avut şapte participări la turneele finale de Campionat Mondial. ”Şi noi am fost pe Conte Verde” din 1930, am luat parte şi la celelalte ediţii interbelice, Italia 1934 şi Franţa 1938. 

A venit Mexic 1970 şi a sa echipă unică de la Guadalajara. A urmat fantastica ”Generaţie de Aur” şi nopţile albe din anii '90, cu Franţa 1998 fiind cântecul de lebădă la întrecerea celor mai bune naţiuni ale lumii.

Dar şi cea care a dat cea mai mare performanţă a poporului nostru în sportul-rege. Sfertul de finală atins în 1994. Pentru noi, pentru magicianul Hagi şi compania sa, visul american însemna Brazilia în semifinale. Un vis, însă, transformat într-un mare ”ce-ar fi fost dacă”.

A existat totuşi un român care a mers până la capăt şi a luat Cupa Mondială. În urmă cu 72 de ani, la ediţia din Elveţia 1954. În echipa Germaniei de Vest, iar numele lui este şvabul Josef Posipal, un german originar din Banat.

”Jupp” Posipal, fotbalistul fără de pereche de pe teritoriul României

Născut la 20 iunie 1927, în Lugoj, în judeţul Timiş, din părinţi de etnie germană, a cochetat încă de mic cu sportul. A încercat foarte multe. Atletism, handbal, tenis de masă, canotaj, înot, dar şi patinaj şi schi. Tainele fotbalului avea să le prindă mai târziu şi într-un context diferit.

În Europa se declanşase haosul de pe lume. Izbucnise Al Doilea Război Mondial, iar el a fost nevoit să plece singur în Germania pentru a se feri de pericolul deportării în Siberia, unde numeroşi germani din regiune au fost trimişi în lagăre de muncă forţată sovietice.

”El a plecat din România în 1943, la vârsta de 16 ani, printr-un acord între Germania şi România, care a permis tinerilor de etnie germană din România să plece în Germania pentru a învăţa o meserie”, povesteşte Helmut Heimann, un istoric timişorean de la ziarul german ”Bild”, care îi cunoaşte personal pe soţia, fiul şi nepotul acestuia.

În acel moment al războiului, România era încă aliata Puterilor Axei, în frunte cu Germania, pentru ca în 1944 să întoarcă armele şi să fie de partea Aliaţilor, sub influenţa Uniunii Sovietice.

Ajuns în Germania, în zona Hanovra, meseria pe care avea să o înveţe adolescentul şvab din Lugoj era cea de lăcătuş mecanic. A lucrat şi la o fabrică de armament, iar mai apoi şi ca traducător din limba maghiară şi franceză.

Între timp, a început să joace şi fotbal într-un cadru organizat. A evoluat pentru câteva echipe de juniori: TSV Badenstedt, Blau-Weib Wölpinghausen şi SV Linden 07. În acei ani, jucătorul sosit din Banat evolua cu un alt pseudonim.

”La început, el a locuit în Germania într-un lagăr unde veneau refugiaţii şi juca sub numele de Berwanger, nu cu Posipal. Berwanger a fost omul care l-a adus într-un cămin pentru tineri refugiaţi, unde a putut să locuiască. În semn de recunoştinţă, a jucat cu acest nume pe legitimaţia de fotbalist”, detaliază jurnalistul Heimann.

După încheierea conflagraţiei mondiale, Posipal a primit o scrisoare din România, de la mama sa, în care îi cerea să rămână în Germania. Îl avertiza să nu încerce să revină acasă pentru că sovieticii ajunşi la putere nu aveau milă cu etnicii germani din ţară, pe care îi deportau în gulaguri şi îi persecutau.

În 1946, la 19 ani, debuta la seniori la echipa Arminia Hannover. Era primul lui contract de jucător profesionist. Acolo îl cunoaşte pe Georg Knöpfle, antrenorul care îl ia imediat cu el şi la Hamburg, în 1949, unde Posipal avea să-şi petreacă tot restul carierei, până în 1958.

Cu această ocazie, el a fost reprofilat din atacant în fundaş, poziţie în care ieşea în evidenţă prin calităţile defensive excelente pe care le poseda.

Nu a durat mult timp şi a intrat în anturajul naţionalei Germaniei de Vest. În 1950, era convocat de selecţionerul Sepp Herberger pentru primul meci internaţional al nemţilor după Al Doilea Război Mondial. 

Dar nu putea juca pentru că avea doar cetăţenie română. Cu ajutorul lui Herberger, o obţine şi pe cea germană un an mai târziu, când şi debutează pentru RFG, într-un amical cu Turcia.

În acele vremuri, Posipal era considerat unul dintre cei mai buni fundaşi centrali din Germania şi chiar din fotbalul european. 

Atât de bun încât, în '53, era invitat să joace într-o selecţionată a Europei într-un amical împotriva Angliei, chiar la Londra, pe legendarul Wembley, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de existenţă a Federaţiei Engleze de Fotbal (FA).

Dar punctul culminant al carierei se petrece în 1954, cu ocazia Cupei Mondiale din Elveţia. În grupe, Germania Federală câştigă meciul cu Turcia (4-1), dar îl pierde umilitor pe cel cu Ungaria (3-8) şi e nevoită să joace un baraj pentru locul 2 cu naţionala ”Semilunei”. Aşa se făcea departajarea atunci.

Îl câştigă şi mai clar, cu 7-2, şi se califică în sferturi. Posipal joacă în toate cele trei meciuri, dar ratează prima fază eliminatorie din cauza unei accidentări. RFG se descurcă şi o învinge pe Iugoslavia cu 2-0.

Revine în primul ”11” în semifinala cu Austria, pe care Germania occidentală o elimină fără drept de apel, cu 6-1. Şi urma marea finală de pe stadionul Wankdorf din Berna, unde o avea în faţă pe Ungaria, vechea cunoştinţă din grupă.

Maghiarii se mândreau atunci cu legendara lor ”Echipă de Aur”, neînvinsă timp de cinci ani, într-o serie de 31 de meciuri înaintea finalei. Era campioană olimpică din 1952 şi a Cupei Internaţionale a Europei Centrale din 1953.

Acea Ungarie de temut era condusă de vedetele Ferenc Puskas, Sandor Kocsis şi Zoltan Czibor şi tocmai ce o zdrobise pe Germania de Vest în faza grupelor. Deci, argumente solide pentru a porni ca mare favorită în ultimul act.

Cu atât mai mult cu cât a început şi vijelios finala. Puskas a deschis scorul în minutul 6, iar Czibor a dublat avantajul două minute mai târziu. Practic, a intrat în meci cu 2-0 deja.

Dar cum pe nemţi eşti sigur că îi baţi doar când îi vezi că se urcă în mijlocul de transport cu care au venit la stadion, avantajul luat de maghiari pe tabelă s-a risipit imediat. Morlock (10') şi Rahn (18') au restabilit egalitatea.

Ungariei nu i-a venit să creadă ce a putut să se întâmple şi s-a năpustit asupra porţii germane. Dar Posipal şi restul colegilor săi au rezistat eroic şi au dat chiar lovitura decisivă pe final.

Rahn a marcat şi a doua oară (84') şi a produs ”Miracolul de la Berna”! Germania învingea Ungaria cu 3-2 şi câştiga prima sa Cupă Mondială din istorie.

Cei 11 eroi ai RFG-ului, aliniaţi în clasica formulă WM, erau: Turek – Posipal, Kohlmeyer, Eckel – Liebrich, Mai – Rahn, Morlock, O. Walter, F. Walter, Schäfer. La conducerea echipei se afla legendarul antrenor Sepp Herberger.

Între ei se afla şi timişoreanul Josef Posipal, singurul component al acelei echipe născut în afara Germaniei Federale şi a rămas până astăzi unicul campion mondial legitimat, la acea vreme, la Hamburg.

 A total of 23 footballers have won the World Cup with a country they were not born in, according to the graphic below 

They were all either born in, or won the tournament with, a European nation.

 Source: u/areking (Reddit) pic.twitter.com/4YxWmtj9WE

— The Sweeper (@SweeperPod) December 12, 2022

El a mai jucat la naţională până în 1956, după ce a adunat 32 de meciuri în tricoul german şi a marcat un gol. În 1958, îşi încheie definitiv carieră, la Hamburg, după mai mult de 300 de apariţii în tricoul ”Dinozaurului”.

Ultimul său meci oficial a fost finala Cupei Germaniei, pierdută cu Schalke (0-3), în faţa a peste 80.000 de spectatori, pe stadionul Niedersachsen, din Hanovra.

După retragerea din activitate, Posipal a avut o scurtă experienţă ca antrenor, înainte de a se dedica unei cariere în afara fotbalului, unde a lucrat ca manager de vânzări la o companie producătoare de mobilă.

Josef Posipal a intrat în rândul celor mai mari legende ale lui Hamburg, oraş în care a trăit până la decesul său, în 1997, provocat de un infarct. Avea 69 de ani. În 2012, când ”Der Dinosaurier” a marcat 125 de ani de la înfiinţare, Josef Posipal a fost selecţionat în cea mai bună echipă din istoria clubului.

”Ştiu ce înseamnă bunicul meu. Totuşi, deşi am vrut, eu am reuşit să ajung doar la un nivel modest spre mediu. Normal că se mândrea mereu cu originile sale româneşti! A plecat din Lugoj să cucerească lumea.

De altfel, unul dintre marile lui regrete e că nu a apucat să mai ajungă acasă, în România, după ce s-a încheiat Al Doilea Război Mondial. Spunea mereu că acea echipă din 1954 a fost cea mai mare din istorie.

Pentru că a bătut Ungaria, care, într-adevăr era mare la acea vreme, era considerată invincibilă”, dezvăluia, în urmă cu câţiva ani, Patrick Posipal, nepotul legendarului campion mondial, a cărui poveste de viaţă bate orice film.

Afla mai multe despre: cm 2026, josef posipal, special, cm 1954, germania, ungaria, hamburg, uwe seeler