Cel mai scurt mandat! Selecţionerul care a stat un singur meci pe banca României la Cupa Mondială şi premiera sa la echipa naţională | SPECIAL

România se află în plină campanie de calificare la Cupa Mondială din 2026, dar după patru meciuri are un bilanţ de două victorii şi două eşecuri. Unul dintre ele a venit cu Austria (1-2), ţară din care provine primul selecţioner străin din istoria naţionalei noastre.

România Mare, interbelică şi a celor trei Mondiale la rând

Era o vreme când naţionala României participa la fiecare Cupă Mondială. Trei ediţii consecutive şi nu e vorba de anii '90 şi ”Generaţia de Aur”, ci de perioada interbelică, cea a României Regale.

Acum fix un secol, în 1925, echipa noastră reprezentativă avea doar trei ani de existenţă. La 8 iunie 1922, juca abia primul ei meci din istorie: cu Iugoslavia, victorie cu 2-1, la Belgrad, în ”Cupa Regelui Alexandru”, un eveniment dedicat căsătoriei dintre Principesa Maria (fiica Reginei Maria şi a Regelui Ferdinand) cu Alexandru I, al Iugoslaviei.

Următorul reper important este participarea la Jocurile Olimpice de la Paris din 1924, acolo unde România pierde cu Olanda, scor 0-6, în primul nostru meci oficial.

Dar gloria interbelică a tricolorilor s-a consemnat în anii '30, când naţionala a luat parte la toate turneele de Campionat Mondial din acea perioadă: 1930, 1934 şi 1938.

Ediţia inaugurală a celei mai prestigioase competiţii din lume s-a desfăşurat în Uruguay. Din două motive. Unul a fost că se împlineau fix 100 de ani de la adoptarea primei constituţii din istoria ţării, care îşi câştigase independenţa în 1828.

Dar mai ales pentru că era dublă campioană olimpică la acea vreme, după ce a câştigat JO de la Paris 1924 şi Amsterdam 1928. 

De aceea, naţionala care i-a dat fotbalului pe Luis Suarez, Edinson Cavani sau Diego Forlan era considerată atunci cea mai puternică din lume, statut pe care avea să-l reconfirme prin triumful de la Cupa Mondială găzduită chiar de ea.

Pe drumul spre trofeu, Uruguay a învins-o şi pe România (4-0), o Românie care obţinea şi ea o victorie, 3-1 cu Peru, prima din istoria noastră la Mondiale.

România la CM 1934, cu un selecţioner străin

Mondialul din 1934 era organizat de Italia. Dacă la prima ediţie, echipele veneau pe bază de invitaţie, la cea de acum participarea se făcea prin intermediul preliminariilor. 

Sorţii ne repartizau într-o grupă cu Iugoslavia, semifinalistă la turneul din 1930, şi Elveţia. Se calificau primele două. Deci era obligatoriu să nu terminăm ultimii. În 1933, la Berna, reuşim un 2-2 cu elveţienii, dar rezultatul din teren era anulat şi modificat.

În echipa României a fost folosit Iuliu Baratky, cel care jucase în urmă cu câteva luni pentru naţionala Ungariei. Era împotriva regulamentului, care permitea ca un jucător să evolueze pentru două naţionale diferite decât după o pauză de trei ani. Elveţienii au făcut apel la FIFA şi au avut succes. Au câştigat cu 2-0 meciul cu tricolorii. 

Urma meciul decisiv cu Iugoslavia. La 29 aprilie 1934, la Bucureşti, îi învingem cu 2-1 pe vecini şi ne calificăm la Cupa Mondială din Italia. Care începea pe 27 mai, adică în mai puţin de o lună.

Calificarea la turneul final a fost obţinută de selecţionerul Costel Rădulescu, dar acesta decide să facă un pas în spate, motivând că este obosit. Venea după 31 de meciuri pe banca tehnică a României, la cârma căreia a fost inclusiv la Mondialul din Uruguay.

Nu iese complet din sfera naţionalei, ci va fi mâna dreaptă a celui care urma să-l succeadă. În noul context, se ia decizia aducerii unui selecţioner străin. Cel care avea să se ocupe de pregătirea echipei avea să fie austriacul Josef Uridil. 

Mandatul de 90 de minute

Născut în decembrie 1895, la Viena, pe vremea Austro-Ungariei, Josef Uridil pregătise diferite echipe din zona cehoslovacă, iugoslavă şi nu numai. Când era chemat să preia naţionala, nu era străin de fotbalul românesc. 

O antrena deja pe Ripensia Timişoara, care avea să dea nu mai puţin de 9 jucători la CM 1934. Aşa se şi explica oarecum alegerea logică a antrenorului austriac la cârma României. Era pus în funcţie la data de 14 mai, cu mai puţin de două săptămâni până la turneul final.

Mondialul din Italia era format din 16 echipe şi prima etapă era direct cea a optimilor de finală. România avea să joace un singur meci, cu Cehoslovacia, la Trieste. La 20 km distanţă, era stabilită delegaţia tricolorilor, la Sistiana, pe malul Mării Adriatice.

Înainte de plecare, Uridil povestea, în Timişoara, cum va pregăti echipa pentru acea unică partidă: ”Nu văd necesitatea unui program special de antrenament. Odihnă, viaţă liniştită şi 30 de minute de cultură fizică în fiecare zi. 

Iată de ce are nevoie echipa noastră. Evident, vom face şi un antrenament pe terenul unde se va juca matchul, nu cred însă oportun să ne hazardăm să jucăm cu o echipă de club italiană”.

Iar ziua de 27 mai a venit. Meciul România - Cehoslovacia a început. Era interes uriaş şi din ţară, conform lui Ioan Chirilă, în cartea sa ”Şi noi am fost pe Conte Verde”. 

Partida era transmisă la radio, în comentariul lui Gheorghe Ţari, iar la Bucureşti, pe stadionul Venus, erau amplasate megafoane pe stâlpii nocturnei pentru a se putea auzi mai bine. ”Ingineria” făcută poate că era rudimentară, dar a funcţionat. Vorba românească, ”lasă că merge şi asa”. 

Arbitrul duelului era belgianul John Langenus, cel care a condus şi finala Campionatului Mondial din 1930, Uruguay - Argentina 4-2.

Începem bine. Deschidem scorul repede, prin Ştefan Dobay (11). Până la pauză mai ratăm câteva ocazii, dar de fiecare dată se opune Frantisek Planicka, legendarul portar al cehoslovacilor. 

Aceştia ies de la cabine cu altă atitudine. Puc a egalat (50), iar Nejedly, care avea să fie golgheterul acelui CM, a marcat (67) golul care a stabilit scorul final, 2-1, pentru Cehoslovacia.

Consolarea României a fost faptul că ne-a eliminat viitoarea finalistă a Mondialului, învingătoarea noastră fiind învinsă foarte greu de campioana şi gazda Italia, 1-2, după prelungiri. Dar fi senzaţia că am dominat, dar norocul ne-a cam abandonat.

”Impresia mea este că prima repriză putea fi câştigată de România cu trei goluri. Dacă spun că Plánicka a fost cel mai bun, cred că am caracterizat jocul”, afirma centralul Langenus. Da, o particularitate a fotbalului din acele timpuri era ca arbitrii puteau să comenteze rezultatul.

Şi presa italiană a vremii lăuda jocul tricolorilor şi neşansa avută de Uridil. ”România trebuia să câştige meciul cu 2-3 puncte diferenţă. Dobay şi Vogl, cei mai buni oameni ai României”, nota Gazetta dello Sport.

Chiar şi presa de la Praga recunoştea superioritatea naţionalei noastre. ”Faptul că România conducea la pauză cu numai 1-0 a însemnat un mare succes pentru echipa Cehoslovaciei. Ea putea marca trei puncte. Slavă Domnului că s-a terminat. Portarul Planicka a fost senzaţional”, scriau gazetarii de la Prager Tagblatt.

Dar noi, românii, am mai rămas cu ceva după acest meci. Cu mandatul de 90 de minute al lui Josef Uridil, primul selecţioner străin din istoria naţionalei României. După el, a mai fost unul singur, regretatul Christoph Daum, la o distanţă de 82 de ani.

În afară de fotbal, câte puţin din mai multe

Însă povestea lui Uridil nu s-a terminat încă. Deoarece a fost un personaj mult mai complex decât acel prim şi ultim meci de pe banca României. 

Până să devină antrenor, a fost şi jucător. Şi încă unul foarte bun. Era poreclit ”Tancul”. Cu o carieră care se leagă în cea mai mare parte de Rapid Viena, unde a jucat 12 ani, în primul deceniu interbelic. A luat cinci titluri de campion şi trei de golgheter al campionatului.

A ajuns chiar şi în naţionala Austriei, în anii 1920, unde a bifat opt meciuri şi a marcat opt goluri. Acolo a fost antrenat de legendarul Hugo Meisl, cel care punea bazele faimosului ”Wunderteam” austriac din anii '30.

Dar celebritatea sa nu era dată doar de fotbal. Pe lângă faptul că dădea gol după gol şi era vedeta Rapidului din Viena, potrivit presei vremii, adică derstandard.at, Josef Uridil era un personaj elegant, citit, dar şi foarte popular.

Era atât de faimos încât avea şi o melodie dedicată lui: ”Heute spielt der Uridil” (”Astăzi cântă Uridil”), compusă în 1922 de marele compozitor austriac Hermann Leopoldi. Piesa era un adevărat hit în anii '20 pe străzile şi în buticurile vieneze.

În afara terenului, ”Tancul” s-a lansat şi în afaceri. Şi-a deschis propriul său brand de bere, ”Uridil”, şi a pus bazele unei fabrici pentru producerea zahărului, ”Kracheln”. A fost chiar şi actor, făcându-şi apariţia în câteva filme. Toate astea, pe când era încă jucător.

Moştenirea lui Josef Uridil

După cele 90 de minute state pe banca tehnică a României, antrenorul austriac a mai fost prin Iugoslavia, Elveţia, din nou la Rapid Viena şi şi-a încheiat cariera în Germania.

La echipa din capitala austriacă, şi-a adus aminte de vremurile de glorie trăite acolo ca jucător şi le-a mai adus o bucurie fanilor şi ca antrenor. A făcut-o pe Rapid Viena campioană a Austriei şi de pe banca tehnică, în 1954.

A fost cântecul său de lebădă în ale fotbalului. S-a stins din viaţă pe 20 mai 1962, la 66 de ani. A fost înmormântat în cimitirul Ottakring din Viena. Dar ce a lăsat în urmă a impactat atât fotbalul austriac, dar şi pe cel românesc.

A fost atât de mare încât, din 1991, o stradă din nordul Vienei îi poartă numele, iar în 1999 a fost inclus în ”Echipa Secolului” a celor de la Rapid Viena.

Înainte de ”Wunderteam”-ul lui Meisl, Sindelar şi Bican, Austria l-a avut pe Josef Uridil. A fost primul ei idol, prima ei celebritate din zona fotbalistică.

Pentru România, pe lângă faptul că a fost primul selecţioner străin din istoria naţionalei, Uridil face parte şi din galeria selectă a antrenorilor care au condus-o la o Cupă Mondială (1934), alături de Costel Rădulescu (1930, 1938), Angelo Niculescu (1970), Emeric Ienei (1990) şi Anghel Iordănescu (1994, 1998).

Afla mai multe despre: romania, cupa mondiala, cm 1934, josef uridil, austria, rapid viena, viena, ripensia timisoara, special, italia, cehoslovacia, uruguay, costel radulescu, echipa nationala